Anotimpuri

Azi mi-a bătut în geam
O creangă veselă de primăvară.
Auzise ea, cumva, un zvon
Cum că iubirea durează doar o vară.

Sunt nebuni cei ce cred acest lucru,
Mi-a spus ea foarte serioasă,
Iubirea este o problemă total neînţeleasă,
Şi toate anotimpurile au căzut de-acord
Că trebuie discutat pe îndelete acest zvon.

Am vrut să plec dar o bătaie insistentă
M-a reîntors la geam, nedumerită.
Era o frunză galbenă de toamnă, cam ameţită,
Dar plină de bun simţ şi gentileţe.

Să nu crezi în zvonuri, mi-a şoptit grăbită,
Iubirile nu sunt toamne, iubirile nu sunt veri,
Iubirile sunt o iubire pentru tine,
Iubirea pentru tine e iubire de la tine.

Nu am înţeles prea bine cuvintele înfrigurate
Aşa sunt toamnele, fete cam grăbite,
Dar avea dreptate cu iubirea.
Nu pot fi iubiri, iubirea e doar una.

O, ce greşeşti, drăguţă !
Mi-a susurat gentil un fulg de iarnă.
Te credeam mai deşteaptă, mai abilă,
Iubirea e cu subînţeles,
O ştii prea bine !

Nu, nu ştiam, nu ştiu,
Nu cred că o să ştiu vreodată,
De e iubire sau iubiri
Mie mi-e tot una.
În tot ce face ştiu că trebuie să fie iubire
Şi în tot ce dăruim, iubire va să fie,
Iar pentru noi, la marele final,
Să ne gândim că de la El noi vom primi în dar,
Numai Iubire.

Plângea ploaia cu lacrimi grele

Plângea ploaia cu lacrimi grele afară şi mie nu-mi pasă de ea. Stau la gura sobei şi ascult cum bunica îmi deapănă o poveste de demult. Ploaia loveşte cu putere geamul, urlă de durere .........., iar focul râde de strădaniile ei.
„A fost odată ca niciodată” începe povestea .........ploaia continuă să se zbuciume şi eu ascult ...............
.............. „de n-ar fi nu s-ar povesti” ........
Arunc şi sădesc notele somnului şi armonia nopţii, apoi culeg roadele de peste zi.
„Era odată ...”, a fost şi nu mai trăieşte. Dar ea există. Cine? Povestea ascultată la gura sobei. Adorm cu chipurile dragi în minte şi râd de ploaia nebună de afară.
Plânge ploaia şi loveşte geamul casei mele.
Vrea să-şi verse o parte din tristeţe în sufletul meu.
Tăcută, casa mă fereşte de tristeţea tomnală.
Adorm cu gândul la ploaia ce
plânge cu lacrimi grele şi la zâmbetul
cald al bunicuţei ce stă la gura sobei.

Pietrele templului

Primul pătrat aflat sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub ……………
Mergem prin deşert şi am început să credem că nisipul ce se ridică în lungi vrejuri râde de noi. Suntem de mult plecaţi de acasă, ne este dor de cei de acasă, vrem să ajungem mai repede la o oază şi nu ajungem. Cred că n-o să ajungem niciodată. Eu şi tovarăşii mei ne torturăm ochii doar, doar de-om găsi vreo oază.
Mă numesc Ti-An Aviv şi sunt francez. Colegii mei sunt francezi, englezi, germani. Suntem europeni şi nu cunoaştem nici unul limba deşertului. N-o cunosc nici eu deşi am avut prilejul s-o învăţ. S-o învăţ în deşerturile Australiei. Mi-este sete dar n-o spun nimănui. Îmi amintesc tot ce am făcut înainte şi după plecarea în expediţie.
Îmi amintesc ca într-o lungă agonie.
Eram la o serbare câmpenească. Mă distram uitându-mă cum moş Griott încerca să danseze. Moş Griott are aproape optzeci de ani. Partenera sa era frumoasa Juliette. Frumoasă şi sprintenă. La un moment dat, de mine s-a apropiat prietenul meu Charles Verne.
- Aviv, hai să-ţi dau o veste senzaţională!
- Spune mai repede Charles, nu vreau să pierd dansul următor. Juliette a acceptat să-i fiu partener. Ce fericire pe mine!
- Cred şi eu....
- Ei lasă, invidiosule, spune mai repede altfel ai să-mi spui senzaţionala ta veste abia la sfârşitul serbării, adică peste două săptămâni.
- Ascultă, ştii că neamţul are de gând să facă o expediţie.
- A, da, Schumacher, tânărul şi vestitul explorator al Germaniei.
- Da. Şi în interviul pe care l-a acordat ieri a declarat .... ce crezi? Că vrea să vii şi tu dacă poţi. Cică i-ar face o mare plăcere.
- Eee, Schumacher, ştii ............Într-adevăr este o surpriză. Tocmai eu, alesul? Adică, de ce nu? În fond, tu, Charles, îmi ştii meritele .................
- Lasă, nu mai fi lăudăros ....Ei, norocosule, nu te mai duci să dansezi cu Juliette ....Se tot uită la tine..
Dar nu m-am mai dus la Juliette. Am lăsat-o uimită şi am plecat la Schumacher. L-am găsit într-o stare îngrozitoare. Era bolnav rău de tot. Cu toate acestea încerca să ascundă acest lucru făcând pe voiosul.
- Tu, ...hm, hm, hm.......tinere......Eu ...., dar nu mai putea continua.
Tuşea continuu. Deşi nu sunt superstiţios i-am spus lui Charles care venise cu mine:
- Charles, Schumacher nu o să meargă cu noi.
- Eşti nebun, Aviv.
Cu toate acestea am avut dreptate. Schumacher a fost internat în spital, a doua zi, într-o stare mai mult decât gravă. Ne-a încredinţat, mie şi lui Charles, conducerea expediţiei. Entuziasmaţi amândoi, am început să alcătuim lista cu membrii expediţiei şi cu necesarul trebuincios ei.
Eram, în total, douăzeci şi nouă. Eram francezi, englezi, germani. În ziua a douăzeci şi noua a lunii a noua am pornit la drum. Am trecut prin Nantes, apoi pe la Calais, de acolo am luat vaporul care ne-a dus pe continentul african. Din port priveam uşor uimiţi tărâmul însorit unde se găsea un deşert enigmatic „Cimitirul faraonilor”, un alt cimitir decât cel cunoscut astăzi. În ziua a noua a lunii a zecea am ajuns la marginea deşertului. Marginea deşertului era marcată de un fir argintiu, strălucitor. Eram entuziasmaţi. Găsisem, confirmasem că deşertul există. De acum încolo era necunoscutul. La marginea lui am găsit un bătrân. Semăna cu un călugăr capucin. Aceeaşi resemnare pe faţa lui, aceeaşi evlavie.
- Domnule, l-a strigat Charles, nu ştii, aici este deşertul Faraonilor?
Bătrânul a clătinat din cap. L-am strigat şi eu.
- Domnule, vă rugăm să ne spuneţi, aici este deşertul Faraonilor?
Călugărul mă privi lung.
- Cine sunteţi?
- Oameni buni!
- Oameni cutezători!
- Oameni care vrem să ştim necunoscutul!, au răsunat strigăte din expediţie.
- Dumneata cine eşti? s-a întors spre mine călugărul.
- Mă numesc Ti-An Aviv şi el este Charles Verne, prietenul meu. Ceilalţi sunt oamenii mei. Suntem o expediţie ştiinţifică, am dat eu explicaţii suplimentare.
- Acesta este deşertul căutat de voi!
- Sub primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub ........a început bătrânul să bolborosească.
- Ce se află, bătrâne?
- Ce? Ce?
- Bătrâne, ce se află sub pătrate, bătrâne?
- Ce veţi căuta voi..
Şi a căzut din nou în muţenie. Acum ştim ce căutăm. O oază. Apă. Apă limpede.
Merem. Mergem înainte.
Vedem o făntână. A câta oare?
Ştiu deja.
Pe ea stă scris:
„Primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub ......”. Nu mai are rost să citesc mai departe. Pornim. Merem mult timp.
O făntână. Din nou acelaşi scris.
Mergem. Zărim, în sfârşit, mult căutatele piramide. Cu soarele deşertului în suflet intrăm în prima.
Seamănă exact cu o biserică. În loc de coridoare găsim o simplă uşă şi dincolo de ea mii şi mii de sarcofage. Şi pe fiecare scrie:
„Primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub ..........”. Ştiu deja textul.
- Să mergem înapoi.
- Stai, ce faci, Aviv?
- Plec.
- Stai. Domnule Ti-An Aviv, spune-ne şi nouă, de ce pleci?
Mă întreabă oamenii unde plec. Gândesc.
- Acasă.
- Dar noi?
- Puteţi veni cu mine.
- De ce plecaţi?
- Aici nu veţi găsi nimic. Totu-i miraj.
Tac şi mă urmează.
Pornim. Mergem. Mergem mult timp. Soarele nu mai apune.
Deodată, în faţa noastră, apare un drum pietruit. Pe pietre este scris ceva cu litere mărunte. Nu ştiu ce scrie.
„Primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub ..............”.
Pornim. Nu ştiu unde duce drumul.
La ieşirea din deşert...
Până atunci soarele nu va apune...
Când vom ajunge la ultimul pătrat, soarele va apune, noi vom găsi pe călugărul Schumacher, o altă lume, alţi ani şi ce ne trebuie, apa ce ne lipeşte. Până atunci, eu, Ti-An Aviv, Charles Verne şi toţi tovarăşii mei, citim drumul în timp ce rememorăm tot ce am făcut:
„Primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub .......”
Mergem prin deşert şi am început să credem.......
„Primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub.............” Unde este, oare, ultimul pătrat?
Mergem.


Casandra
27.03.1984

Nota „LA”

Dă-mi tonul gamei cuvintelor: do, re, mi .....Ce frumos sună! Eu scriu şi şterg. Şterg cuvinte de pe alba foaie de hârtie pentru că totul sună fals.Cine? Ce? Totul? NU, doar nota LA!
Nota LA? Ce întrebare! Stupidă sau ............?
Plouă cu întrebări şi eu mă simt sugrumată de falsitatea notei. Corectează! Lasă-mă gândule în pace! Nu ştii să ............ gândeşti.
Nota „LA” lansează în aer mii de game false. Totul este retezat. Retezat de la rădăcina visului. Şterg, rup, arunc. Iară şterg, rup, arunc. Iară şterg, rup, arunc, iară şterg, rup, arunc ....
Îmi simt sufletul gol.
Iată greşeala! Am scris-o pe rândul împlinirilor când ea este doar o amintire.
O amintire rece, gravă, cruntă. Vine timpul „pierdut”. Mi-o cere. Să i-o dau, să nu i-o dau?
Nu, dute-n pace, timp pierdut.
Am nevoie de el. Doar de el? De tot ce-a fost şi este şi va fi. Cântăm în cor gama cuvintelor...
Do, re, mi, fa, sol, la si, so ..................

„I WAIT YOU TO KISS ME”

Secvenţa numărul 1.
Băiatul privea admirativ clădirea înaltă, cei doi paznici care erau postaţi de o parte şi de alta a porţii. Totu-i părea de vis, mai ales imaginea pe care şi-o compusese după vorbele acelui bătrân elegant, îl făcea să se simtă în al nouălea cer. Cu ce ochi va fi privit când va sosi la Claire a lui!

Secvenţa numărul 2.
- Atenţie la mine! Aşa! Dumneavoastră trebuie să fiţi elita noastră. Fac o paranteză, un diamant trebuie să fie şlefuit mult timp până a ajunge perfect. Deci ............

Secvenţa numărul 3.
Dear Claire,
Îţi trimit, de la distanţă, sărutul meu şi iubirea veşnică pe care ţi-o port! M-am gândit mereu la tine, iar acum mă bucur nespus că pot să-ţi spun că voi veni în curând la tine şi-o voi întreba pe mătusă ta ce deosebiri va mai găsi între noi.
Abia aştept să te aud cum îmi spui „te-am aşteptat atât să mă săruţi...”
Al tău veşnic,
Mike
P.S. Îţi place scrisoarea mea? Este exact ca a unui gentleman.
Al tău veşnic,
Acelaşi.

Secvenţa numărul 4.
Mike privi bucuros plicul de hârtie ce-l primise de la Claire. Mesajul era scurt dar plin de făgăduieli:
„I wait you to kiss me”.

Secvenţa numărul 5.
Lumină. Întuneric. Uneori, pentru unii întuneric şi linişte, pentru alţii lumină, întuneric, zgomot. Şi peste tot frică. FRICA.
Mi-este frică. Mi-e frică .....frică ..................frică.....................
Pauză între secvenţe sau final sau avertisment scurt şi concis.
Mike nu avea s-o mai vadă, vreodată, pe Claire şi nici Claire pe Mike.

Punctul 1: Iubirea este veşnică.
Particular: Iubirea lui Mike pentru Claire şi invers.
Punctul 2: Punct comun din punct de vedere al fostei existente mătuşi: erau doi pumni de cenuşă pe acelaşi pământ.
Punctul 3: Alcătuit pe baza caracterizărilor făcute de psihologi celor doi tineri: se vor considera fericiţi împreună pe pământ ca cenuşă şi în cer ca îngeri.
Punctul 4: Raport către un viitor şi posibil Înalt Comandant:
„Experienţa a reuşit”.

Punctul meu de vedere: Pământul nu era decât o cenuşă îngheţată de atâta nepăsare şi plină de cenuşa oamenilor nevinovaţi înălţători prin sentimentele şi firea lor şi oameni vinovaţi care nu au plătit nimic cu dispariţia lor rapidă şi tăcută

TIMPUL

La cea dintâi Conferinţă A Oamenilor Care Conduc Lumea s-au discutat Probleme Care Nu Suferă Amânare. Printre Ele există şi o problemă simplă: să se schimbe ceasurile.

Au zis.

Să fie ceasul rotund cât o minge pentru că ora este rotundă.

Au zis.

Acele ceasurilor să fie bombate, cu capătul ascuţit.

Au zis.

Ceasurile sunt necesare. Ele marchează ore importante. Să fie făcute, deci, din oţel.
La cea de-a doua Conferinţă A Oamenilor Care Conduc Lumea s-au discutat Probleme Care Nu Suferă Amânare. Printre Ele există şi o problemă simplă: să se schimbe ceasurile.

Au zis.

Să fie ceasul oval cât o farfurie ovală pentru că ora este ovală.

Au zis.

Acele ceasurilor să fie măricele, cu capete late.

Au zis.

Ceasurile sunt necesare. Ele marchează, uneori, ore importante. Să fie făcute, deci, din aluminiu.
La cea de a treia Conferinţă A Oamenilor Care Conduc Lumea s-au discutat Probleme Care Nu Suferă Amânare. Printre Ele există şi o problemă simplă: să se schimbe ceasurile.

Au zis.

Să fie ceasul dreptunghic, mai mic decât o măslină pentru că ora este uleioasă, se scurge.

Au zis.

Acele ceasurilor să fie foarte, foarte late , aproape cât jumătate din ceas.

Au zis.

Ceasurile sunt necesare, totuşi. Ele sunt unica moştenire de la strămoşi şi trecut. Să fie făcute din cristale fine, uşoare.

La cea de a patra Conferinţă A Oamenilor Care Conduc Lumea, care a avut loc printre bunkăre, printre tranşee şi adăposturi s-au discutat Probleme Care Nu Suferă Amânare. Printre Ele există şi o problemă simplă: să se schimbe ceasurile.

N-au zis.

Să fie ceasurile cum vor oamenii, pentru că ora este aşa cum o văd ei.

N-au zis.

Acele ceasurilor să fie cum vor oamenii. Ele măsoară mereu acelaşi interval de timp: 24 de ore; 1 oră – 60 de minute; 1 minut – 60 de secunde.

N-au zis.

Ceasurile sunt necesare. Ele sunt timpul metamorfozat. Să fie făcute din gândul oamenilor, cel mai rezistent lucru din lume. Ceasul este o brioletă a timpului.

N-au mai avut când. N-au mai avut timp.

Timpul se răzbunase.

Sfatul

Eşti imposibilă !
Mi-a ţârâit ieri un greiere mic.
M-am săturat de atâta tristeţe
Nu poţi zâmbi şi tu un pic ?

Aş, e melancolică !
L-a temperat o molie grasă
Nu vezi cum luna când răsare
Îi aşterne in priviri solid argint ?

De ce ar fi aşa ?
S-a întrebat retoric o buburuză
Nu vede oare cum toate o iubesc
Şi nu sunt orele clipe de iubire pentru ea ?

Oftează, oftează-ntruna,
A mormăit o frunză somnoroasă
Priveşte la cer zi şi noapte,
Aşteptând iubirea să apară în drum de nori.

Au clătinat din cap cu toţii,
Am clătinat şi eu
Înţeleptul sfat din miez de noapte
N-a spus însă ce pot face ca dorul din inimă să-l să spulber
În stele mici, pe nesfârşitul cer.

Scrisori

Mulţi dintre noi am uitat cum este să primeşti o scrisoare, fie ea de la verişoara de la Arad, mătuşa de la Galaţi sau fie ea de la prietenii risipiţi pe tot cuprinsul ţării. Şi nu numai. Am uitat, cred, nerăbdarea de a căuta în cutia de scrisori, sentimetul acela ciudat, în acelaşi timp rău şi bun,de a avea sufletul la gură, de a ne palpita inima până la senzaţia de la cădea jos mototol, de ameţeală...Am uitat, probabil, şi supărarea, ciuda, furia de a nu găsi nimic din ceea ce aşteptam în cutia de scrisori...Dumnezeule, ştiu că acum aşteptăm veşti pe e-mail, pe sms, ....pe alte mijloace moderne de comunicaţie...Şi cine se mai îngrijeşte de cutia de scrisori ? Când poşta îţi rătăceşte corespondenţa, când, în anumite sate, coune sau alte văgăune, nici nu există poştaş, ce faci ?
Tata mi-a spus că sunt un „naiv romantic incurabil”. Aşa cam ca Eminescu... Aiurea, nu cred o iotă, dar s-ar putea. Tata nu prea se înşeală. Dar de ce sunt aşa? Din cauza celor spuse mai sus. Când l-am întrebat chestiile cu scrisorile, s-a uitat lung la mine şi a oftat. Apoi m-a bătut pe umăr dar nu mi-a zis nimic. După care s-a dus la mama şi a luat-o în braţe şi i-a şoptit: „Cred că .. a început să se maturizeze copilul nostru”, iar mama s-a uitat lung la el şi apoi a început să plângă. Nu ştiu de ce dar amândoi erau tare trişti şi, într-un fel, supăraţi. Iar eu nu am înţeles nimic din chestia asta. Aştept o scrisoare care nu mai vine...şi asta mă enervează la culme. Ce-i trebuie atâta să scrie trei rânduri........
.............În urmă cu trei veri a trebuit să-i urmez pe părinţii mei la Herculane. De obicei îmi petreceam vacanţele de vară în Moldova, la bunici sau în Banat la mătuşi, dar promisiunea că, dacă merg cu părinţii şi petrec cu ei două săptămâni la Herculane, voi primi laptop-ul dorit a fost ..deosebit de atractivă.
Am avut o vacanţă destul de ....OK..Părinţii au dorit să mă bucur de timpul petrecut cu ei fără să mă simt obligat sau constrâns deşi o promisiune este, într-un anumit fel, o constrângere. Ei bine, printre nenumăratele excursii făcute prin împrejurimi, pescuitul, zborul cu deltaplanul şi lecţiile de tenis, am cunoscut un personaj interesant. Pe Nucu. Nucu este de înălţimea mea, este mereu în blugi şi hanorac negru şi are capul acoperit de o caschetă enormă din doc plină de insigne de tot felul, aleargă destul de bine şi, trebuie să recunosc, se caţără pe munţi mult mai bine decât mine. Are un singur defect: este fată. Este adevărat că nu una obişnuită. Se bate mult şi destul de binişor, nu suportă să-i spui că-i fată, iar dacă vrei să-i faci vreun compliment – aşa cum m-a sfătuit tata – este bine să te gândeşti de două ori. Nu e ca personajul feminin din filmul Alias dar e ...OK. Se afla şi ea în excursie împreună cu părinţii şi sora ei mai mare şi, noi doi, am făcut cunoştinţă, abia după aproape o săptămână de şedere la hotel. Eu mă întorsesem de la tenis când, intrând în hotel, am văzut oarecare vânzoleală. Am tras cu urechea şi am aflat că o fată sărise la bătaie la un băiat şi că, culme, îl şi cotnogise. Pămpălău.. Adevărul l-am aflat mai târziu şi era banal: băiatul respectiv era vicecampion la şah şi fusese provocat de ceilalţi copii să joace cu Nucu. Şi Nucu îl „snopise” în cinci mutări. Iniţial tipului nu i-a venit să creadă, apoi a început să vocifereze că ea a făcut mutări sumplimentare, că se răzgândea prea des şi l-a ameţit...prostii. Măcar să fi fost bărbat, cu adevărat, şi să recunoască că a mâncat bătaie şi că doreşte o contrapartidă. Dacă s-a întâmplat, s-a întâmplat....Nu este nici o ruşine în a recunoaşte că a-i greşit – asta este de tata citire – şi există şi şanse destul de bune de a fi iertat.....Nucu nu a comentat dar şi-a luat avânt şi i-a dat un pumn direct în faţă. Scurt şi fără comentarii. După care i-a întors spatele şi a plecat. Vicecampionul nu a fost de acord cu „tratamentul” şi, după supriza iniţială, a sărit, pur şi simplu, s-o bată. Fără avertizare, fără să se gândească că, totuşi, este o fată...Ei bine, Nucu l-a simţit, cumva, în spatele ei şi a ripostat dur. Norocul a fost că scena a fost văzută de nişte adulţi şi aceştia au intervenit. Şi fetele din hol au sărit în ajutorul lui Nucu...Ce mai tura-vura, un tămbălău.... Lucrurile s-au calmt destul de repede dar Nucu a fost certată, foarte aspru, de către părinţii ei şi i s-a interzis să se mai joace cu ceilalţi copii din hotel. Eu am întâlnit-o, de fapt am făcut cunoştinţă cu ea când am luat lecţii de zbor, âmpreună cu tata, cu deltaplanul. Nucu s-a apropiat de noi, s-a prezentat simplu”Nucu” şi l-a rugat pe tata să o ajute şi pe ea să zboare. Tata nu a vrut iniţial dar Nucu a insistat şi ..şi pe urmă l-am rugat şi eu. Doream să văd cum se comportă ea – o fată – la zborul planorul. Tata a cedat în cele din urmă şi a zburat, împreună cu ea, cu deltaplanul. Trebuie să recunosc că Nucu a fost la .. înălţime. Şi atunci ne-am împrietenit. Mai ales că nu vorbea mult, ca celelalte fete, nu ceda uşor la provocări, nu se plângea de nimic şi pricepea teribil de repede ceea ce trebuia să priceapă . Nu mi-a venit să cred că era fată...era aşa de ....băieţoasă. Vremea a trecut uşor pentru mine din acel moment pentru îmi găsisem colegul perfect de vacanţă, adică colega perfectă de vacanţă.
A fost mai uşor şi mai frumos să am cu cine să vorbesc atunci când colindam munţii, când mi-am scrântit glezna la tenis, când jucam şah sau cărţi.. sau când am luat lecţii de box. Şi are un pumn greu, mamă, mamă...Nu a încălcat nici o regulă, nu a făcut nimic care să-mi aducă aminte că e fată, drept care nici nu am tratat-o diferit faţă de ceilalţi din gaşca care, încetul, cu încetul s-a mărit. Aşa, pe total, a fost o vacanţă reuşită.
Mi-a venit cam greu să plec şi, sincer, am regretat mult că a trebuit să ne despărţim. Ne simţeam bine cu toţii. Nucu ...singurul – singura de fapt - dintre noi care a refuzat să-şi dea adresa sau telefonul a fost Nucu. A ridicat sprânceana, apoi colţul gurii într-un rânjet batjocoritor şi, în cele din urmă, a şuierat: „V-aţi udat pantalonaşii, copilaşi ? Aduc batiste sau prosoape ?” Am început să vociferăm cu toţii dar ne-a redus la tăcere: „Cine mai scrie acum ? Nu toţi avem calculator sau e-mail, sau ce mama naibii al mijloc de comunicaţie există. Şi dacă avem, cine mai are chef să scrie scrisori.... Hm, scrisori ?!” Da, era cam ...o chestie de fete...Dar vorbind, mai târziu, cu tata, am ajuns la concluzia că nu aveam dreptate şi că, la urma urmei, era o provocare. Şi am provocat pe toţi din gaşcă să trimitem fiecare câte o scrisoare celorlalţi. Dar băieţii nu au fost de acord şi, după multe vociferări, am tras la sorţi cine cui trimite o scrisoare clasică. Cine nu respectă provocarea este un laş şi nu are voie să participe la reuniunile pe care am promis că le vom ţine, pe rând, în oraşele noastre de baştină. Mai ales că şi părinţii noştrii au fost de acord cu asta. Fain !!
Şi în urmă cu doar o lună am primit următoarea scrisoare.. Sunt confuz şi nu înţeleg nimic dar ...într-un mod teribil de ciudat, mi-a plăcut scrisoarea. Şi .... i-am trimis şi EU o scrisoare de răspuns. Şi ... scrisoarea care nu mai vine........
În sfârşit..... asta e scrisoarea pe care am primit-o de la Nucu:

„Umbra Umbrei Umbrii
Mă privesc în oglindă şi mă plictisesc. Mă plictisesc de moarte. Aprind lampa gândurilor privind cum, pe perete, aleargă caii visurilor. Ce frumos aleargă, ce frumoasă este umbra coamei aruncată-n vânt.
Chibzuiesc la flamura steagului de pe steaua nopţilor polare şi îmi boţesc, foarte neîngrijit, batista suspinelor. Trec călări husari împodobiţi de colorate cioburi de sticlă înviind mitul escadronului zburător.
Plutesc lăsând în urmă o fărâmă de fericire umbrei calului alb ca spuma ce aleargă lângă ei. Privesc colbul strivit cu copitele potcovite cu împliniri a cailor visului. Privesc şi, încetul cu încetul, mă plictisesc. Plictisită privesc în oglindă chipul de ceară a imaginii mele şi zâmbesc strâmb şi doresc să distrug imaginea falsă. Rotesc roata anului şi culeg o baladă selenară dăruind-o umbrei dincolo de moarte şi viaţă.

Nucu

P.S. Te provoc – Ai curaj, răspunde !!!”


Ei bine, .............. nu sunt laş.

Dă dacă …..

Răsfoind un caiet cu amintiri aşa cum unii dintre părinţii noştrii aveau prin anii 80, am găsit ceva interesant. Pe nişte foi îngălbenite de vreme, mătuşa mea a scris/ a copiat, probabil de prin alte cărţi, o altfel de versiune a celor zece porunci. Ştiţi, cele zece porunci .....cele care ne spun ce să facem şi, mai ales, ce să nu facem .....? Ei bine, cele porunci scrise/copiate de către mătuşa mea mi s-au părut deosebit de interesante, atractive şi consider că merită să le învăţăm. Iată cele zece prorunci:

1. „Să aştepţi oricât.”
2. „Să aştepţi orice. ”
3. „Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent”.
4. „Să nu numeri zilele”.
5. „Să nu uiţi că orice aşteptare este provizorie, chiar dacă durează toată viaţa”.
6. „Repetă-ţi că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim”.
7. „Nu pune în aceiaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este, uneori, o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur”.
8. „Dacă gândul ăsta te ajută nu ezita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic”.
9. „Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea nu te învinuieşte că eşti egoist”.
10. „Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă”.
După cum mai spus, interesante aforisme. Este adevărat că nu mă împac cu poruncile trei şi patru dar .... merge. Lectura asta mi-a dat idei. Nu termin şcoala şi nici liceul dar îmi fac şi eu un caiet cu amintiri şi sunt chiar curioasă ce vor scrie colegii mei. Sper doar să nu râdă de mine, de intenţia mea şi să mă ia în serios, cu adevărat. M-am gândit să pun, pe caiet, titlul următor: „Dă.....dacă”....!?!??! – Dar nu sunt sigur de semne de puctuaţie de după titlul.....?!?!?!?
Miriam

Un portmoneu plin de dorinţe

"Un portmoneu plin de dorinţe" este o proză scurtă ....
Materialul îl găsiţi aici!

Cino

Azi vă prezentăm Gia cu "Cino".

CINO

Nu pot să încep decât cu: "A fost odată.... A fost odată o fetiţă care a crescut şi s-a făcut femeie, iar femeia şi-a împlinit rostul, a trăit fericită până la adânci bătrâneţi...? Nuuu! Vreau să amestec viaţa cu povestea, dar nu se lasă. Viaţa nu-i de poveste. I-a purtat paşii spre meleaguri străine, departe....Şi-a dorit să-i vină prietenii, să vadă în ce loc minunat trăieşte. Prietenii au venit, dar nu s-au mirat atât de tare, pe cât ar fi vrut ea. Uitase, că noi, cei de aici, nu ne regăsim decât în viaţa în care ne-am născut. De ce scriu toate astea? Pentru că aseară, într-un moment de linişte, mi-am făcut inventarul. Se apropie sfârşitul anului şi...trag linie: ce am avut, cu ce am rămas şi ce nu voi mai avea. Bilanţul a fost că: am un dor în plus, o iubire lipsă, ... nu văd ce nu voi mai avea, cuvântul pluteşte într-o lacrimă mare. Nu, nu plâng. Îmi trec pragul ochilor Neputinţa în faţa vieţii, Durerea că sunt atât de neputincioasă şi Disperarea că sunt din ce în ce mai singură. O rază jucăuşă îmi prinde privirea umedă şi-o duce repede, repede, departe, la steaua care luminează altfel decât celelalte. Nu-mi amintesc s-o mai fi văzut. ... Un ultim gând: "eu am să plec… am să-mi fac alt rost pe ... Cino!?! Aşa mi-am botezat planeta pe care am să ajung. Tu trebuie să ştii, ca să poţi să mă găseşti. Este o planetă mov, în constelaţia Proxima Centauri. Nu are zi, nu are noapte, doar un amurg continuu. Aici este o casă, aşa cum sunt casele din Ardeal. Ai să vezi fumul ce se ridică din coş. În soba din teracotă albastră voi arde tot timpul pulbere de stele. Am să stau în balansoar, cu o păturică de nor pe genunchi, am să beau ploaie şi am să mănânc ... ce-mi găteşti tu".... Privirea înoată în lacul de lacrimi cât poate de repede. Ştie, acum, ce va să vadă! Uite-o, în pragul porţii înalte, Cino îmi zâmbeşte, aşa, din ochi, cum numai ea ştie. Dar, ce se întâmplă? Scrutând necunoscutul, privirea mi-a obosit şi s-a întors sfârşită în spatele pleoapelor care se strâng tare. Adorm. ,,A fost odată o fetiţă şi...o planetă mov”... Ce bine că visul e poveste. Pace. Dimineaţa am ridicat ochii spre cer şi am zâmbit. Ce bine-i să ştii că cineva, undeva, te aşteaptă azi, mâine ... când o fi!!!
Nu ştiu cât Decembrie, 2008

A M U R G

Soare,
Din Răsărit de soare,
Soare trist,
ca un Christ,
Soare – galben,
Soare – roşu,
Soare – mbolnăvit de drum
La o margine de noapte,
Soare – scrum,
Pari invins şi tu acum.

Filmul Twillight

Vă amintiţi muzica de pe genericul filmului Twillight? Ne-a plăcut deşi de formaţia care o cântă nu prea auzisem până la acel moment..Se numeşte PARAMORE şi solista grupului ne arăta, chiar în videoclipul formaţiei şi al melodiei „Decoded” (melodia de pe genericul filmului) , cât de mult îi place seria Amurg prin faptul că este filmată ţinând cartea în mână.



Solista Hayley Nichole Williams a impresionat-o, se pare, chiar şi pe autoarea cărţilor, Stephenie Meyer…
Pentru a nu rămâne „de căruţă”, vă propunem să citiţi şi să „digeraţi” versurile melodiei „Decoded” aşa cum, într-un mod ingenios şi deosebit de frumos, le-a scris un fan al acestui film/ grup/al acestei serii….
Sperăm să vă placă. Nouă ne-a plăcut…………………..

Omul de rând

Să cauţi toată viaţa o lumină
E soarta omului de rând.
Ei spun că sunt genii cei care
Văd la sfârşit un capăt de pământ.

Dar geniu este omul care
În fiecare nor şi ploaie
Vede răsărind un soare
Şi nu se întreabă de ce oare ?

A pune întrebări tot timpul
Se cheamă că e gest de geniu
Dar omul cel de rând nu are
Timpul de a pune doar o întrebare.

El e simplu, răbdător, tăcut,
Şi ştie adânc în sufletul lui brut
Că nu este zgomot mai mare
Decât un simplu urlet mut.

Comunitatea KPICI pe Twitter

Comunitatea KPICI pe Twitter

"Salut! Ce faci?"

Cred ca aceasta este cea mai comuna formula de intalnire intre doua persoane. Poate uneori chiar pentru a evita o discutie, spui, repede, in treacat "Buna! Ce faci?" si nu mai astepti raspunsul pentru ca nu ai timp sau, pur si simplu, chef.

Dar ce-ar fi daca, dis-de-dimineata, inainte de a face orice - si nu ne ganim aici la a deschide computerul - despre care se stie ca deseori downloadeaza toata noaptea cate ceva de pe net sau ca l-ai uitat deschis pentru ca ai adormit "antrenandu-te" la un joc in retea – poti sa spui lumii intregi “ce faci” ca sa nu mai auzi stupida si banala intrebare la tot pasul!

Mergi pe Twitter! http://twitter.com/ Logheaza-te si vom reusi sa stim toti despre toata lumea ce face…Sau, mai mult, daca e ceva interesant de stiut, “vorba” va circula mai rau decat telefonul fara fir…

Daca nu stii inca despre fenomenul Twitter, te invatam noi. Vom posta un mini manual, astfel cum il percepem noi dupa articolele de pe website.

Orice update de la tine e sensational de bun, ajuta-ne sa cream comunitatea “kpici!"

http://twitter.com/kPICI

Recunoaşteţi locul?

Vă propunem un joc simplu. Începând de azi vă descriem un loc anume din ţară şi vă punem la dispoziţie şi câteva indicii..Primii zece concurenţi care recunosc locul intră în finala jocului ce are ca premi...nţţ, surprize. Ei da, premiile sunt surpriză. Dar vă asigurăm că merită să fie câştigate...
Jocul durează 25 de etape şi va fi afişat o dată pe săptămână...
Nu putem decât să vă urăm noroc..

Problema 1.

Orice călător, orice iubitor de viaţă şi frumuseţe a naturii trebuie să ajungă, măcar o dată în viaţă, aici. Vă spun că trebuie pentru că măreţia şi splendoarea acestui loc este imposibil de imaginat pentru om. Poţi să-ţi imaginezi o cascadă măreaţă gândindu-te la Niagara sau Victoria, poţi să-ţi imaginezi o pădure seculară sau alte frumuseţi, dar ce-ai să vezi aici te uimeşte!
Când obosit, din greu, după un urcuş fascinant pe drumul şerpuitor ce îl străbaţi gâfâind şi ajungi sus, ţi se deschide porţile unui templu, a unui amfiteatru gigant de o măreţie şi o strălucire orbitoare!
Imensul munte creat de natura Dumnezeiască, încrustat de mâna omului, în decursul a zeci şi zeci de ani şi transformat într-un Coloseum natural, pare destinat să fie admirat de toţi oamenii acestei planete.
Vizitatorul este împresurat de către vasta întindere a „lojelor” de exploatare, a „treptelor” sculptate în imensitatea bogaţiei de ....... de omul artist ce, astfel, îşi lasă amprenta pe trecerea timpului.
Nimic nu se face întâmplător aici. Totul se face numai şi numai pentru a „fura” muntelui blocul de ......... sau ............., din care să se creze, mai departe, lucrări arhitectonice monumentale aşa cum ne-au rămas de la vechii greci sau romani, sau de la Michelangelo, Rodin sau Brâncuşi.

Indicii:
1. În text se vorbeşte de o resursă minerală ce se poate exploata de la suprafaţa pământului;
2. locul se află foarte aproape de o rezervaţie naturală, printre primele trei din ţara noastră;

Apărătorii – Radu Ciobotea

Vorbeam despre cărţile de aventură, în special cele de capă şi spadă şi am realizat că în afară de logofătul Radu din cărţile Rodicăi Ojog – Braşoveanu (Agentul secret al lui Altîn Bey, Logofătul de taină, Secretul Jupâniţei) şi cel din cărţile lui Radu Theodoru (seria Corsarului) nu prea îmi amintesc alte personaje de acest tip din literature noastră. Şi oricum, cu aceste personaje am făcut cunoştinţă înainte de 1989...Ei bine, deunăzi am avut o frumoasă revelaţie. Printre rafturile pline de praf ale unei librării uitate de vreme şi privaţi am găsit o carte, în două volume, întitulată “Apărătorii”. Autorul nu mi-era cunoscut dar titlul, ca de altfel şi coperta, mi-au incitat interesul.
Cu o copertă sugestivă, tipărită pe o hârtie ce mi s-a părut de bună calitate şi într-o prezentare deosebită, cartea domnului Radu Ciobotea a fost mai mult decât o surpriză plăcută. Atât primul volum – Ultimul meterez -, cât şi cel de-al doilea – O ferestră de timp – mi-au captat atenţia de la primele rânduri citite.
Pe copertă ni se atrage atenţia că “acest roman ne apără împotriva uitării adevăraţilor eroi ai neamului, împotriva laşităţii şi a falsului patriotism..” dar şi că “Apărătorii este o carte care cheamă o anume copilărie. Copilăria frumoasă, nebunatică, aventuroasă, uneori săgalnică, alteori frământată, pe care mulţi dintre noi am avut-o sau şi-ar fi dorit să aibă. O copilărie a haiducirii prin codrii, dar şi una a lecturilor de romane ...plapitante, lungi cât o vacanţă de vară, bune de luat în tren, la cabana de la munte, pe nisipul plajei sau, indiferent de loc, la umbra blândă a unei înserări, care nu poate sosi decât pe aripa unei poveşti”.
După un astfel de îndemn, singura soluţie a fost achiziţionarea cărţilor şi ....cititul. Surpriză – surpriză. Acţiunea se petrece în anul de graţie 1458 iar unui dintre eroii noştri este căpitanul Cosmin Oană, aflat în slijba măriei sale Ştefan cel Mare şi căpetenie celor cinci sute de Apărători, boier cu stare şi moşie la Albeşti, căsătorit cu o contesă italiană de spiţă nobilă – Frassetti - şi tată a doi minunaţi copii, Alexandru şi Ştefănel. Ceea ce urmează bate însă orice film de cţiune cu Jackie Chan, Triplu X sau bătrânelul Bruce Willis. Căci vedeţi voi, acest căpitan fusese şcolit în Italia, la Padova, unde impresionase o societate secretă internaţională – a Apărătorilor – şi devenise, deci, parte a acesteia. Cum se spune şi în carte “Apărătorii nu desfăşoară mari bătălii, nu conduc sute de mii de omeni, dar izbesc acolo unde nimeni n-ar îndrăzni, salvează ceea ce nimeni nu mai poate salva... Ei sunt ultimul meterez, ultima şansă atunci când totul pare pierdut...”
După suntem ţinuţi cu sufletul la gură de peripeţiile tânărului căpitan Cosmin Oană, trecem pe un alt plan, cel al peripeţiilor prin care trec cei doi copii ai acestuia, respectiv fiul cel mic al căpitanului, Ştefănel, ce fusese răpit de către tătari şi celmare, Alexandru, cre rămâne în Europa. Deşi ni se spune că undeva, cândva, cei doi copii trebuie să se întâlnească datorită unor calităţi paranormale (perceperea primejdiei chiar înainte de a se contura aceasta) existente în cei doi, ne lăsăm furaţi de etapele prin care trece fiul prizonier la tătari, călătoriile pe drumul Mătăsii, prin munţii Caucazului, înapoi în China, în Japonia - unde fiul devine luptător ninja -, şi cel mare care este şcolit de profesorii tatălui lor.
Binenţeles că, alături de multe alte caractere negative, apare şi opusul Apărătorilor – Cuceritorii – pentru că orice carte de aventuri care se respectă are “poliţistul bun, poliţistul rău”. Cuceritorii folosesc semnul şarpelui şi al săgeţii, sunt antrenaţi pentru asasinate politice şi instaurarea terorii, eliminarea conducătorilor creştini şi asiatici, sunt fanatici, sângeroşi şi nomazi...Normal...
Autorul ne luminează, abia la sfârşit, de proporţia de adevăr şi ficţiune din cele două cărţi şi aceasta nu cred că ne strică gustul de aventură pe care îl avem, din cap până în picioare, după terminarea lecturii. La fel de natural în descrierea luptelor lui Ştefan cel Mare, cât şi în descrierea antrenamentelor pentru formarea caracterului de luptor ninja a lui Ştefănel, autorul ne aduce sufletul la gură de prima până la ultima pagină, fără nici un moment de respiro.
Am ales această carte pentru aceia care spun că doresc mai multă acţiune,mai multe lupte, mai multe....Habar n-am ce ar dori decât, probabil, o imensă doză de andrenalină. Ei bine, poftiţi şi vă serviţi...

Radu Ciobotea s-a născut la 1 iulie 1960 la Dej. A fost redactor la Flacăra, Expres Magazin, Evenimentul Zilei. A fost corespondent de război pe fronturile din Croaţia, Bosnia, Kosovo. În anul 2004 a devenit doctor în literatură comparată în cadrul Universităţii “Babeş - Bolyai” din Cluj – Napoca. În prezent este redactor şef al săptămânalului Diaspora românească (Londra) şi conferenţiar universitar la Catedra de Jurnalism a Universităţii “Aurel Vlaicu” din Arad. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Motto-ul săptămânii

Motto:

"Childhood is not from birth to a certain age and at a certain age.The child is grown and puts away childish things. Childhood is the kingdom where nobody dies"

. Edna St. Vincent Millay

"Copilaria nu este de la nastere la o anumita varsta si nici o anumita varsta. Copilul a crescut si pune deoparte lucrurile copilaresti. Coplaria este regatul unde nimeni nu moare"

. Edna St. Vincent Millay



Motto-urile sunt româneşti dar ăsta se vrea excepţia ce va confirma regula.

De ce TREBUIE

De ce TREBUIE, s-o urăsc pe Stephenie Meyer şi NU POT!

Ca să vorbesc de Stephenie Meyers nu mi-ar ajunge câţiva ani buni .......
Ca să fiu foarte sinceră, am descoperit-o, printr-o simplă întâmplare, în avalanşa de cărţi scrise de autori străini. În fapt, căutam ceva deosebit, ceva să-mi atragă atenţia, fără fi, în mod necesar şi absolut, ceva comercial. A mea surioară era bolnăvioară şi fără chef de viaţă, prieteni, de ... nimic. Este greu de imaginat o astfel de stare dar, marea majoritate dintre noi, recunoaşte-ţi că am experimentat-o măcar o dată în viaţă. Deci, căutam ceva deosebit...Recunosc, recunosc, căutam o carte de aventuri, hazoasă, mişto, de preferat scrisă un autor român, şi care, în mod obligatoriu, să nu se numească „Cireşarii”.
Binenţeles că sunt pricinoasă şi aş fi putut foarte bine să cumpăr o carte scrisă de către Arkadi & Boris Struaţki sau de către Orson Scott Card sau de către alţi autori..Ştiu, sunt autori străini dar sunt de bună calitate şi, cel puţin în privinţa literaturii SF, editurile şi-au datoria. Şi totuşi ......Doream ceva românesc. Îmi doream din ce în ce mai tare, parcă împinsă de Aghiuţă şi al său trib, să recitesc Zeiţa de oricalc a lui Doru Davidovici, Planeta fără memorie a lui Corneliu Omescu sau Zee a lui Sorin Ştefănescu. Memoria este un lucru diabolic mai ales atunci când apare tentaţia lucrului interzis, în cazul meu, al lucrului de negăsit. Pentru că imediat mi-au venit în memorie numele luiLucian Ionică, George Anania, Mircea Opriţă, Tudor Negoiţă şi Romulus Bărbulescu. Dar acestea sunt cărţi SF şi aşa ceva nu am citit de un car de ani...Cârcotaşa de mine...
În sfârşit, nu doream o carte SF şi trebuia să fie românească. În plus, banii nu erau prea mulţi, iar titlurile ce le aveam în faţă erau numeroase, mult prea numeroase...Ce să fac? Ideea mi-a venit în minte în timp ce mergeam cu autobuzul. Cine nu are idei ar trebui să practice acest „sport”...De fapt, în timp ce mergeam cu autobuzul, mi-a atras atenţia un afiş învechit de vreme şi ploaie, o frază de pe acest afiş: „....dacă Edward îşi pierde capul pentru o clipă, Bella îşi pierde viaţa....”. Haide, nu vă închipuiţi că semantica, înţelesul ascuns sau cine ştie ce ce analiză ciudată de „pisicologie” a făcut să sune un clopoţel în capul meu. Nici vorbă de aşa ceva. E vorba doar de nume. Mă cheamă isabela. Isabela – Bela.
Hm, sunt destul de vanitoasă şi orgolioasă, drept care am intrat imediat în prima librărie din drumul meu şi am cumpărat cartea intitulată foarte simplu „Amurg”. Ce să spun? Când am auzit preţul am crezut că fac infarct. Sfinte Sisoie! Apoi doamna drăguţă de la librărie, care nu a râs şi nici nu a devenit acră atunci când mi-a văzut faţa – ceva între şoc profund şi stană de piatră, mi-a spus că exista şi un al doilea volum a ceea ce se numeşte seria „Amurg”, respectiv cartea „Lună nouă”. Sfinte Sisoie – de şapte ori spus – pentru că o sută de părăluţe era totalul afacerii pe care eram pe cale să o închei. Hm, îndemnizaţia şcolară pe patru luni. Poate alţii ar fi renunţat. Eu – nu. Ceva – Ceva mă ţinea lipită de podeaua librăriei şi nu era numai şocul preţului. Fraţilor, surorilor, spuneţi-mi nebună, dar am renunţat la filme, ţigări, prăjituri, cercei/eşarfe/pantofi – pentru care am un fetiş – şi am cumpărat cele două cărţi. Sacrificiu total.
Eh, eh,..Cu buzunarul gol, cu sufletul îndoit de neîmplinirea dorinţei mele şi a ceea ce ar putea să se întâmple dacă nu am bani în buzunar, m-am dus la sora mea. Încercând s-o îmbunez, îi dau cele două cărţi şi, abia spre sfârşit, mormăi ceva de genul „şi dacă vrei şi poţi, dă-mi şi mie cărţile....Da` mai încolo, după ce le citeşti .....”Răspunsul a fot doar o mârârială, ceva de neînţeles. Nu am insistat şi am plecat cu speranţa că surioara mea se va bine dispune după un timp.
După numai trei zile, într-o seară, năvăleşte sora mea în casa mea, făcând uraganul El Nino să moară de invidie. Mă îmbrăţişează puternic – trei coaste au protestat vehement – şi îmi spune că orice şi oricum aş fi greşit faţă de ea până în prezent totul este uitat şi iertat; că am şi eu o calitate şi aceea este că „dau omului exact ce trebuie şi când trebuie”. Am trecut peste analiza frazei, mintea neputând să înregistreze sau să proceseze ceva dacă oasele dor şi nu mai este suflu în mine. În cele din urmă momentul exploziv a trecut şi am început să încerc să înţeleg ce a fost ..... ceea ce a fost. Pe scurt, a mea soră mă îndemna să citesc, urgent, cele două cărţi considerând că, atât din punct de vedere literar – mod de scriere a cărţilor, modul în care decurge acţiunea, aşezarea capitolelor etc, cât şi din punctul de vedere al „sufletului”, cărţile sunt un succes, o excepţie.
Ei, eu sunt mai sceptică. Deşi îmi place să citesc şi biblioteca părinţilor enumeră câteva mii de volume, mă entuzismez mai greu.
No, hai, am purces la citire pentru că „dacă e musai, atunci e musai!”
Şi, cinstit vorbind, am avut reţineri pentru că nu credeam – atenţie la timpul trecut folosit – că îmi poate reţine atenţia, mai mult decât de obicei, o carte care nu îmi respecta dorinţa iniţială – cartea de aventuri scrisă de un autor român şi pe care „mi se pusese pata”.
Deci....m-am apucat de citit şi, recunosc, primele pagini le-am „consumat” cu destulă reţinere, fără chef, ba luând, ba lăsând cartea din mână. Apoi, apoi nu am dorit să mănânc, să beau, să lucrez, să învăţ sau fac ceva care m-ar fi întrerupt de la lectură.
Sfinte Sisoie sau „Pe dragostea a tot ce este sfânt” cum spune eroul cărţii – Edward – cărţile sunt minunate, pur şi simplu minunate. Şi dacă se spune că sexului feminin îi place mai mult acest tip de lectură, atunci recomand sexului masculin să caute pe internet „Midnight sun” – Soarele de la mijlocul nopţii – cartea pe care autoarea a scris-o ca imaginea în oglindă a primei cărţi – Amurg – respectiv istoria întâlnirii dintre Edward şi Bella văzută din punctul de vedere al lui Edward. Atunci chiar nu ar mai comenta nimic...
Despre ce este vorbim când se pomeneşte numele seriei Amurg?
Vorbim de o istorie inedită a vieţii unor vampiri altfel decât am aflat de ei în cărţile lui Brian Stocke, Mary Shelley sau Robert Stevenson. Deci, pe de o parte avem o familie de vampiri cultivaţi, care trăiesc printre muritori în timpul zilei deşi evită soarele puternic – şi nu pentru că ar dispare ci pentru că ar străluci ca diamantele -, conduc maşini rapide, sunt membrii respectaţi ai comunităţii, iar pe de altă parte avem viaţa în Forks (suburbie a oraşului Phoenix) descrisă de către adolescenta Isabella Swan. Singura complicaţie este dragostea ce se infiripă între Bella şi Edward. O complicaţie care dă acţiune cărţii. Amurg ne prezintă povestea primei şi interzisei iubiri a unei tinere fete stângace, cu care multe fete se identifică, o iubire adolescentină ce îl doare pe Edward (la propriu!) deşi este măreaţă şi înălţătoare. Chiar Edward recunoaşte: „nu am vrut să ucid niciodată pe nimeni aşa de mult ca pe tine” dar tot zbuciumul lui, conflictele interioare, frământările şi neliniştile duc la aflarea singurului şi unicului adevăr din sufletul său: Bella este sufletul său pereche şi nimeni şi nimic nu poate schimba acest lucru.
Amurg se termină într-un fel care ne face să ne grăbim să citim şi volumul doi – Lună nouă. Lucrurile se complică în acest volum .............dar nu mai spun nimic despre această carte pentru doresc doar să ....concluzionez.
Motivele pentru care ar TREBUI s-o urăsc pe Stephenie Meyer:
- pentru că, alături de alţi mulţi autori străini, este preferată la publicare, comparativ cu autorii români.......
- pentru că, din toate punctele de vedere, mi-aş fi dorit să scriu eu această carte......
- pentru că ......
- pentru că .....
Ar trebui dar nu pot să spun nimic rău de SM. Cărţile ei sunt minunate, lumea creată de ea este minunată, sentimentele pe care le aduce la suprafaţă nu pot fi decât minunate. Pe mine m-a determinat să vreau să sărut şi să fiu sărutată, să mă îmbrăţişez mai des, şi nu numai cu „sufletul pereche”, să privesc mult mai atent pe cei din jur, să mă bucur de orice gest de eleganţă, romantism, iubire. M-a determinat să-mi doresc ca băieţii să semene pe Edward.
Înainte toţi doreau să fie Victor, Tic sau Ursu (vezi Cireşarii) pentru că întruchipau un anume model de inteligenţă şi comportament. Acum le doresc tinerilor contemporani să fie un pic mai atenţi la Edward şi dr. Carlisle Cullen. Măcar un pic.....
Dacă vreţi să fiţi fericiţi, dacă vreţi să deveniţi ...ALTFEL, vă rog să citiţi cărţile lui Stephenie Meyer. Merită.

"A doua şansă"

Aşa cum am mai declarat, vom face totul pentru a vă distra, a vă reţine atenţia şi a avea un dialog cât mai sincer cu voi. Şi cum să facem acest lucru …?!?
Ne-am gândit că, pentru început, ar fi bine să vă propunem un serial de …aventuri/poliţist/SF/…şi cum veţi dori să-l încadraţi chiar voi…Cartea din care vom “cita” a fost editată cu ceva vreme în urmă şi s-a bucurat de success (nu se găseşte în librării….). Cei ce au citit-o au spus că le-a plăcut..Sper că au spus-o sincer…..
Deci…..Vă aducem, în alt format decât vestita broşură de povestiri aproape-SF-aproape aventuri-aproape poliţist, ceva similar …...


Azi vă prezentăm cartea "A doua şansă" de Mariana Ancuţ.

Merii

Ai văzut vreodată lumea privită de un măr ?
Stau crengile cu rod plecate
Şi frunzele tot plâng către pământ.
L-ai auzit cum spune
Poveştile din vremuri moarte
În care mere aurite salvau o lume
Cu prinţi, prinţese şi cu zâne ?
Stau merii plin de rod la poarta noastră.
Trecem nepăsători pe lângă ei în fiecare zi,
Ei ne iartă şi se dau cu totul
Pentru ca noi să râdem în fiece dimineaţă.
Ai simţit vreodată lumea prin coaja unui măr ?
Cu seva privind prin crăpături
Cum mergem-ncoace şi în colo
Cu ţeluri goale, fără nici un rost ?
Ai ascultat atent cum bate inima unui măr ?
Cum pălpâie-n adâncuri
Văpaia vremurilor duse şi aurul iubirilor nestinse ?
Întinde mâna când vezi un măr în drumul tău
Şi rupe rodul plin de miere
Muşcându-l ai să simţi
Ce simte mărul o viaţă lângă tine.

Bun venit in lumea mea!

Sunt un acumulator de mărunţişuri. Chestiuni neimportante. Detalii. Nesemnificative? Adeseori zic da. Uneori cred că nu. De cele mai multe ori nu ştiu. Ce e important? Ce e semnificativ? De ce este întregul mai important decât detaliul? Există şi detalii care schimbă tot întregul.
Acumulez nesemnificaţii. Neimportanţe. Sclipiri ce apar în ochi şi ţin atât cât să fie captate de un acumulator de sclipiri. Înclinări de cap, apăsări de vârf de unghie peste vârf de unghie, împletiri de degete, căutări în jos cu privirea, aşezare a şuviţei de păr pe după ureche, zâmbet scăpat prin privire de un suflet ce nu mai poate fi stăpânit, lacrima scăpată când vrei să pari dur, zâmbet îmbrăţişat cu lacrima, amândouă de bucurie, amândouă de durere, sau diferite, care rănesc, deschid sau închid, usucă sau inundă, îneacă. Depinde pe cine cad, pe cine rănesc, pe cine îmbogăţesc. E superb! Datorită lor. A celor ce nasc şi ofera Nimicuri. Nesemnificaţii. Neimportanţe. Picăaturi. Zâmbete. Frângeri.
Soldaţi care habar nu au, care nu doresc, care nu ştiu unde să mai fugă să se ascundă. Din ei şi pe ei se ridică gloria. A cui şi pentru cine?
Bun venit în lumea mea de mărunţişuri, de nimicuri, de mirosuri, culori, atingeri, şoapte, senzaţii nelămurite, imperceptibile, diafane ca atingerea aripilor unui fluture în zbor.
Bun venit în lumea mea!


Gia

Salut

Cine suntem noi.....?

Ei bine, trebuie să începem cu o poveste....

De nu foarte mult timp am realizat, eu şi alţi priteni ai mei, că avem credinţa şi puterea de a face ceva pentru ca VOI - cei tineri din România, cu predilecţie cei pre-adolescenţi şi adolescenţi, ca să nu mai fiţi interesaţi de idei şi curente filozofice sau nu precum EMO, şi/ sau de mercantilismul timpurilor prezente. Avem credinţa că timpul „Cireşarilor” nu a trecut şi nu trebuie să treacă. Drept care am trecut la „acţiune”. Împreună cu prieteni buni şi inteligenţi am pus la cale un plan de acţiune pentru a încerca, şi sperăm, a realiza ceva bun VOI. În concret, dorim să relansăm, dacă putem spune aşa ceva în momentul actual, o literatură pur românească, un site, o serie de acţiuni în care să promovăm talente româneşti care au ca scop atragerea VOASTRĂ în activităţi care să vă dezvolte un spirit civic civilizat, un spirit de echipă, o scară a valorilor reală, bune maniere şi chiar un respect mult mai accentuat pentru familie şi societate. Este greu ce ne propunem dar vrem să credem că nu este imposibil. Vrem să existe şi tineri care apreciază ceea ce va exista sau chiar există, dar nu vizibil, în România şi să nu vedem, aşa cum vedem în prezent, tineri înnebuniţi după muzică străină, literatură străină etc, respectiv să nu se mai spună că „dacă nu este din afară,, nu este bun”. Nu dorim să fim trataţi drept naţionalişti, dar este timpul să facem ceva şi în stilul, mai vechi este adevărat, românesc. Nu vrem să uităm că există „Cireşarii” şi „La Medelenii” lui Dănuţ, că există lumea lui Hobana şi Mironov.

Deci, manifestul nostru ar putea fi următoarea listă ...... deschisă pentru completare:

• Promovarea autorilor români de literatură pentru tineret, a lecturii de carte de calitate şi a scrisului, uşurarea accesului cititorilor la carte din punct de vedere material şi informaţional contribuind astfel la o liberă circulaţie a ideilor, precum şi la integrarea literaturii specifice pre-adolescenţei şi adolescenţei române în circuitul european şi mondial de valori.
• Susţinerea autorilor români de literatură pentru tineret pentru formarea unei educaţii solide, prin crearea şi accentuarea respectului pentru şi faţă de valorile familiale şi morale ale societăţii, a spiritului organizatoric, de lucru în echipă în afara şcolii, precum şi, în cadrul acesteia.
• Crearea şi dezvoltarea aptitudinilor sociale şi comunicative a tinerilor prin încurajarea acestora în a citi şi a exprima punctul de vedere faţă de cele citite. Accesul la informare va oferi tinerilor posibilitatea autoeducării, atât pentru societate, cât şi pentru viitor (dezvoltă comunicarea verbală, comunicare non - verbală)
• Stimularea simţului creativ şi artistic al tinerilor cititori prin crearea şi participarea la concursuri cu temă sau fără, indiferent de tipul de literatură luat ca punct de referinţă. Promovarea creaţiilor artistice ce au câştigat aceste competiţii literare în mass - media (presă, televiziune, Internet etc).
• Instituirea unei strategii naţionale a creaţiei, editării, comercializării, difuzării şi promovării cărţii româneşti pentru tineret, prin medierea unei relaţii permanente şi constructive dintre creatori, editorii de carte şi stat.
• Reprezentarea şi apărarea intereselor scriitorilor români de literatură pentru pre- adolescenţi şi adolescenţi în faţa instituţiilor legislative, a puterilor publice, a organizaţiilor şi a asociaţiilor non - guvernamentale, a marelui public şi promovarea valorilor reale ale culturii şi spiritualităţii româneşti prin participarea activă la redimensionarea raporturilor dintre actul de cultură şi publicul căruia acesta îi este adresat.

În concret, ce dorim este să vă punem la dispoziţie multe materiale bune de citit, seriale din cărţi de aventură mai mult, sau mai puţin popularizate şi care, din punctul nostru de vedere, merită să fie duse la cunoştinţa voastră. Aşteptăm, cu nerăbdare, să citim punctele voastre de vedere, să citim ce vă interesează, ce credeţi că este demn de citi-urmat-adoptat în sufletul şi comportamentul nostru, de promovat prin minunatul joc „am primit – acum dă mai departe....”.

Gândiţi-vă că prost şi urât este numai gândul ascuns, vorba nespusă, râsul nătâng de munca celorlalţi, indiferent care ar fi aceasta, batjocura unor valori pe care nu le înţelegi sau nu vrei s-o faci...Deci...vă aşteptăm cu poveşti, replici, comentarii......

P.S.
În curând ne veţi găsi pe http://www.kPICI.ro