Anotimpuri

Azi mi-a bătut în geam
O creangă veselă de primăvară.
Auzise ea, cumva, un zvon
Cum că iubirea durează doar o vară.

Sunt nebuni cei ce cred acest lucru,
Mi-a spus ea foarte serioasă,
Iubirea este o problemă total neînţeleasă,
Şi toate anotimpurile au căzut de-acord
Că trebuie discutat pe îndelete acest zvon.

Am vrut să plec dar o bătaie insistentă
M-a reîntors la geam, nedumerită.
Era o frunză galbenă de toamnă, cam ameţită,
Dar plină de bun simţ şi gentileţe.

Să nu crezi în zvonuri, mi-a şoptit grăbită,
Iubirile nu sunt toamne, iubirile nu sunt veri,
Iubirile sunt o iubire pentru tine,
Iubirea pentru tine e iubire de la tine.

Nu am înţeles prea bine cuvintele înfrigurate
Aşa sunt toamnele, fete cam grăbite,
Dar avea dreptate cu iubirea.
Nu pot fi iubiri, iubirea e doar una.

O, ce greşeşti, drăguţă !
Mi-a susurat gentil un fulg de iarnă.
Te credeam mai deşteaptă, mai abilă,
Iubirea e cu subînţeles,
O ştii prea bine !

Nu, nu ştiam, nu ştiu,
Nu cred că o să ştiu vreodată,
De e iubire sau iubiri
Mie mi-e tot una.
În tot ce face ştiu că trebuie să fie iubire
Şi în tot ce dăruim, iubire va să fie,
Iar pentru noi, la marele final,
Să ne gândim că de la El noi vom primi în dar,
Numai Iubire.

Plângea ploaia cu lacrimi grele

Plângea ploaia cu lacrimi grele afară şi mie nu-mi pasă de ea. Stau la gura sobei şi ascult cum bunica îmi deapănă o poveste de demult. Ploaia loveşte cu putere geamul, urlă de durere .........., iar focul râde de strădaniile ei.
„A fost odată ca niciodată” începe povestea .........ploaia continuă să se zbuciume şi eu ascult ...............
.............. „de n-ar fi nu s-ar povesti” ........
Arunc şi sădesc notele somnului şi armonia nopţii, apoi culeg roadele de peste zi.
„Era odată ...”, a fost şi nu mai trăieşte. Dar ea există. Cine? Povestea ascultată la gura sobei. Adorm cu chipurile dragi în minte şi râd de ploaia nebună de afară.
Plânge ploaia şi loveşte geamul casei mele.
Vrea să-şi verse o parte din tristeţe în sufletul meu.
Tăcută, casa mă fereşte de tristeţea tomnală.
Adorm cu gândul la ploaia ce
plânge cu lacrimi grele şi la zâmbetul
cald al bunicuţei ce stă la gura sobei.

Pietrele templului

Primul pătrat aflat sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub ……………
Mergem prin deşert şi am început să credem că nisipul ce se ridică în lungi vrejuri râde de noi. Suntem de mult plecaţi de acasă, ne este dor de cei de acasă, vrem să ajungem mai repede la o oază şi nu ajungem. Cred că n-o să ajungem niciodată. Eu şi tovarăşii mei ne torturăm ochii doar, doar de-om găsi vreo oază.
Mă numesc Ti-An Aviv şi sunt francez. Colegii mei sunt francezi, englezi, germani. Suntem europeni şi nu cunoaştem nici unul limba deşertului. N-o cunosc nici eu deşi am avut prilejul s-o învăţ. S-o învăţ în deşerturile Australiei. Mi-este sete dar n-o spun nimănui. Îmi amintesc tot ce am făcut înainte şi după plecarea în expediţie.
Îmi amintesc ca într-o lungă agonie.
Eram la o serbare câmpenească. Mă distram uitându-mă cum moş Griott încerca să danseze. Moş Griott are aproape optzeci de ani. Partenera sa era frumoasa Juliette. Frumoasă şi sprintenă. La un moment dat, de mine s-a apropiat prietenul meu Charles Verne.
- Aviv, hai să-ţi dau o veste senzaţională!
- Spune mai repede Charles, nu vreau să pierd dansul următor. Juliette a acceptat să-i fiu partener. Ce fericire pe mine!
- Cred şi eu....
- Ei lasă, invidiosule, spune mai repede altfel ai să-mi spui senzaţionala ta veste abia la sfârşitul serbării, adică peste două săptămâni.
- Ascultă, ştii că neamţul are de gând să facă o expediţie.
- A, da, Schumacher, tânărul şi vestitul explorator al Germaniei.
- Da. Şi în interviul pe care l-a acordat ieri a declarat .... ce crezi? Că vrea să vii şi tu dacă poţi. Cică i-ar face o mare plăcere.
- Eee, Schumacher, ştii ............Într-adevăr este o surpriză. Tocmai eu, alesul? Adică, de ce nu? În fond, tu, Charles, îmi ştii meritele .................
- Lasă, nu mai fi lăudăros ....Ei, norocosule, nu te mai duci să dansezi cu Juliette ....Se tot uită la tine..
Dar nu m-am mai dus la Juliette. Am lăsat-o uimită şi am plecat la Schumacher. L-am găsit într-o stare îngrozitoare. Era bolnav rău de tot. Cu toate acestea încerca să ascundă acest lucru făcând pe voiosul.
- Tu, ...hm, hm, hm.......tinere......Eu ...., dar nu mai putea continua.
Tuşea continuu. Deşi nu sunt superstiţios i-am spus lui Charles care venise cu mine:
- Charles, Schumacher nu o să meargă cu noi.
- Eşti nebun, Aviv.
Cu toate acestea am avut dreptate. Schumacher a fost internat în spital, a doua zi, într-o stare mai mult decât gravă. Ne-a încredinţat, mie şi lui Charles, conducerea expediţiei. Entuziasmaţi amândoi, am început să alcătuim lista cu membrii expediţiei şi cu necesarul trebuincios ei.
Eram, în total, douăzeci şi nouă. Eram francezi, englezi, germani. În ziua a douăzeci şi noua a lunii a noua am pornit la drum. Am trecut prin Nantes, apoi pe la Calais, de acolo am luat vaporul care ne-a dus pe continentul african. Din port priveam uşor uimiţi tărâmul însorit unde se găsea un deşert enigmatic „Cimitirul faraonilor”, un alt cimitir decât cel cunoscut astăzi. În ziua a noua a lunii a zecea am ajuns la marginea deşertului. Marginea deşertului era marcată de un fir argintiu, strălucitor. Eram entuziasmaţi. Găsisem, confirmasem că deşertul există. De acum încolo era necunoscutul. La marginea lui am găsit un bătrân. Semăna cu un călugăr capucin. Aceeaşi resemnare pe faţa lui, aceeaşi evlavie.
- Domnule, l-a strigat Charles, nu ştii, aici este deşertul Faraonilor?
Bătrânul a clătinat din cap. L-am strigat şi eu.
- Domnule, vă rugăm să ne spuneţi, aici este deşertul Faraonilor?
Călugărul mă privi lung.
- Cine sunteţi?
- Oameni buni!
- Oameni cutezători!
- Oameni care vrem să ştim necunoscutul!, au răsunat strigăte din expediţie.
- Dumneata cine eşti? s-a întors spre mine călugărul.
- Mă numesc Ti-An Aviv şi el este Charles Verne, prietenul meu. Ceilalţi sunt oamenii mei. Suntem o expediţie ştiinţifică, am dat eu explicaţii suplimentare.
- Acesta este deşertul căutat de voi!
- Sub primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub ........a început bătrânul să bolborosească.
- Ce se află, bătrâne?
- Ce? Ce?
- Bătrâne, ce se află sub pătrate, bătrâne?
- Ce veţi căuta voi..
Şi a căzut din nou în muţenie. Acum ştim ce căutăm. O oază. Apă. Apă limpede.
Merem. Mergem înainte.
Vedem o făntână. A câta oare?
Ştiu deja.
Pe ea stă scris:
„Primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub ......”. Nu mai are rost să citesc mai departe. Pornim. Merem mult timp.
O făntână. Din nou acelaşi scris.
Mergem. Zărim, în sfârşit, mult căutatele piramide. Cu soarele deşertului în suflet intrăm în prima.
Seamănă exact cu o biserică. În loc de coridoare găsim o simplă uşă şi dincolo de ea mii şi mii de sarcofage. Şi pe fiecare scrie:
„Primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub ..........”. Ştiu deja textul.
- Să mergem înapoi.
- Stai, ce faci, Aviv?
- Plec.
- Stai. Domnule Ti-An Aviv, spune-ne şi nouă, de ce pleci?
Mă întreabă oamenii unde plec. Gândesc.
- Acasă.
- Dar noi?
- Puteţi veni cu mine.
- De ce plecaţi?
- Aici nu veţi găsi nimic. Totu-i miraj.
Tac şi mă urmează.
Pornim. Mergem. Mergem mult timp. Soarele nu mai apune.
Deodată, în faţa noastră, apare un drum pietruit. Pe pietre este scris ceva cu litere mărunte. Nu ştiu ce scrie.
„Primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub ..............”.
Pornim. Nu ştiu unde duce drumul.
La ieşirea din deşert...
Până atunci soarele nu va apune...
Când vom ajunge la ultimul pătrat, soarele va apune, noi vom găsi pe călugărul Schumacher, o altă lume, alţi ani şi ce ne trebuie, apa ce ne lipeşte. Până atunci, eu, Ti-An Aviv, Charles Verne şi toţi tovarăşii mei, citim drumul în timp ce rememorăm tot ce am făcut:
„Primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub .......”
Mergem prin deşert şi am început să credem.......
„Primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub.............” Unde este, oare, ultimul pătrat?
Mergem.


Casandra
27.03.1984

Nota „LA”

Dă-mi tonul gamei cuvintelor: do, re, mi .....Ce frumos sună! Eu scriu şi şterg. Şterg cuvinte de pe alba foaie de hârtie pentru că totul sună fals.Cine? Ce? Totul? NU, doar nota LA!
Nota LA? Ce întrebare! Stupidă sau ............?
Plouă cu întrebări şi eu mă simt sugrumată de falsitatea notei. Corectează! Lasă-mă gândule în pace! Nu ştii să ............ gândeşti.
Nota „LA” lansează în aer mii de game false. Totul este retezat. Retezat de la rădăcina visului. Şterg, rup, arunc. Iară şterg, rup, arunc. Iară şterg, rup, arunc, iară şterg, rup, arunc ....
Îmi simt sufletul gol.
Iată greşeala! Am scris-o pe rândul împlinirilor când ea este doar o amintire.
O amintire rece, gravă, cruntă. Vine timpul „pierdut”. Mi-o cere. Să i-o dau, să nu i-o dau?
Nu, dute-n pace, timp pierdut.
Am nevoie de el. Doar de el? De tot ce-a fost şi este şi va fi. Cântăm în cor gama cuvintelor...
Do, re, mi, fa, sol, la si, so ..................

„I WAIT YOU TO KISS ME”

Secvenţa numărul 1.
Băiatul privea admirativ clădirea înaltă, cei doi paznici care erau postaţi de o parte şi de alta a porţii. Totu-i părea de vis, mai ales imaginea pe care şi-o compusese după vorbele acelui bătrân elegant, îl făcea să se simtă în al nouălea cer. Cu ce ochi va fi privit când va sosi la Claire a lui!

Secvenţa numărul 2.
- Atenţie la mine! Aşa! Dumneavoastră trebuie să fiţi elita noastră. Fac o paranteză, un diamant trebuie să fie şlefuit mult timp până a ajunge perfect. Deci ............

Secvenţa numărul 3.
Dear Claire,
Îţi trimit, de la distanţă, sărutul meu şi iubirea veşnică pe care ţi-o port! M-am gândit mereu la tine, iar acum mă bucur nespus că pot să-ţi spun că voi veni în curând la tine şi-o voi întreba pe mătusă ta ce deosebiri va mai găsi între noi.
Abia aştept să te aud cum îmi spui „te-am aşteptat atât să mă săruţi...”
Al tău veşnic,
Mike
P.S. Îţi place scrisoarea mea? Este exact ca a unui gentleman.
Al tău veşnic,
Acelaşi.

Secvenţa numărul 4.
Mike privi bucuros plicul de hârtie ce-l primise de la Claire. Mesajul era scurt dar plin de făgăduieli:
„I wait you to kiss me”.

Secvenţa numărul 5.
Lumină. Întuneric. Uneori, pentru unii întuneric şi linişte, pentru alţii lumină, întuneric, zgomot. Şi peste tot frică. FRICA.
Mi-este frică. Mi-e frică .....frică ..................frică.....................
Pauză între secvenţe sau final sau avertisment scurt şi concis.
Mike nu avea s-o mai vadă, vreodată, pe Claire şi nici Claire pe Mike.

Punctul 1: Iubirea este veşnică.
Particular: Iubirea lui Mike pentru Claire şi invers.
Punctul 2: Punct comun din punct de vedere al fostei existente mătuşi: erau doi pumni de cenuşă pe acelaşi pământ.
Punctul 3: Alcătuit pe baza caracterizărilor făcute de psihologi celor doi tineri: se vor considera fericiţi împreună pe pământ ca cenuşă şi în cer ca îngeri.
Punctul 4: Raport către un viitor şi posibil Înalt Comandant:
„Experienţa a reuşit”.

Punctul meu de vedere: Pământul nu era decât o cenuşă îngheţată de atâta nepăsare şi plină de cenuşa oamenilor nevinovaţi înălţători prin sentimentele şi firea lor şi oameni vinovaţi care nu au plătit nimic cu dispariţia lor rapidă şi tăcută

TIMPUL

La cea dintâi Conferinţă A Oamenilor Care Conduc Lumea s-au discutat Probleme Care Nu Suferă Amânare. Printre Ele există şi o problemă simplă: să se schimbe ceasurile.

Au zis.

Să fie ceasul rotund cât o minge pentru că ora este rotundă.

Au zis.

Acele ceasurilor să fie bombate, cu capătul ascuţit.

Au zis.

Ceasurile sunt necesare. Ele marchează ore importante. Să fie făcute, deci, din oţel.
La cea de-a doua Conferinţă A Oamenilor Care Conduc Lumea s-au discutat Probleme Care Nu Suferă Amânare. Printre Ele există şi o problemă simplă: să se schimbe ceasurile.

Au zis.

Să fie ceasul oval cât o farfurie ovală pentru că ora este ovală.

Au zis.

Acele ceasurilor să fie măricele, cu capete late.

Au zis.

Ceasurile sunt necesare. Ele marchează, uneori, ore importante. Să fie făcute, deci, din aluminiu.
La cea de a treia Conferinţă A Oamenilor Care Conduc Lumea s-au discutat Probleme Care Nu Suferă Amânare. Printre Ele există şi o problemă simplă: să se schimbe ceasurile.

Au zis.

Să fie ceasul dreptunghic, mai mic decât o măslină pentru că ora este uleioasă, se scurge.

Au zis.

Acele ceasurilor să fie foarte, foarte late , aproape cât jumătate din ceas.

Au zis.

Ceasurile sunt necesare, totuşi. Ele sunt unica moştenire de la strămoşi şi trecut. Să fie făcute din cristale fine, uşoare.

La cea de a patra Conferinţă A Oamenilor Care Conduc Lumea, care a avut loc printre bunkăre, printre tranşee şi adăposturi s-au discutat Probleme Care Nu Suferă Amânare. Printre Ele există şi o problemă simplă: să se schimbe ceasurile.

N-au zis.

Să fie ceasurile cum vor oamenii, pentru că ora este aşa cum o văd ei.

N-au zis.

Acele ceasurilor să fie cum vor oamenii. Ele măsoară mereu acelaşi interval de timp: 24 de ore; 1 oră – 60 de minute; 1 minut – 60 de secunde.

N-au zis.

Ceasurile sunt necesare. Ele sunt timpul metamorfozat. Să fie făcute din gândul oamenilor, cel mai rezistent lucru din lume. Ceasul este o brioletă a timpului.

N-au mai avut când. N-au mai avut timp.

Timpul se răzbunase.

Sfatul

Eşti imposibilă !
Mi-a ţârâit ieri un greiere mic.
M-am săturat de atâta tristeţe
Nu poţi zâmbi şi tu un pic ?

Aş, e melancolică !
L-a temperat o molie grasă
Nu vezi cum luna când răsare
Îi aşterne in priviri solid argint ?

De ce ar fi aşa ?
S-a întrebat retoric o buburuză
Nu vede oare cum toate o iubesc
Şi nu sunt orele clipe de iubire pentru ea ?

Oftează, oftează-ntruna,
A mormăit o frunză somnoroasă
Priveşte la cer zi şi noapte,
Aşteptând iubirea să apară în drum de nori.

Au clătinat din cap cu toţii,
Am clătinat şi eu
Înţeleptul sfat din miez de noapte
N-a spus însă ce pot face ca dorul din inimă să-l să spulber
În stele mici, pe nesfârşitul cer.

Scrisori

Mulţi dintre noi am uitat cum este să primeşti o scrisoare, fie ea de la verişoara de la Arad, mătuşa de la Galaţi sau fie ea de la prietenii risipiţi pe tot cuprinsul ţării. Şi nu numai. Am uitat, cred, nerăbdarea de a căuta în cutia de scrisori, sentimetul acela ciudat, în acelaşi timp rău şi bun,de a avea sufletul la gură, de a ne palpita inima până la senzaţia de la cădea jos mototol, de ameţeală...Am uitat, probabil, şi supărarea, ciuda, furia de a nu găsi nimic din ceea ce aşteptam în cutia de scrisori...Dumnezeule, ştiu că acum aşteptăm veşti pe e-mail, pe sms, ....pe alte mijloace moderne de comunicaţie...Şi cine se mai îngrijeşte de cutia de scrisori ? Când poşta îţi rătăceşte corespondenţa, când, în anumite sate, coune sau alte văgăune, nici nu există poştaş, ce faci ?
Tata mi-a spus că sunt un „naiv romantic incurabil”. Aşa cam ca Eminescu... Aiurea, nu cred o iotă, dar s-ar putea. Tata nu prea se înşeală. Dar de ce sunt aşa? Din cauza celor spuse mai sus. Când l-am întrebat chestiile cu scrisorile, s-a uitat lung la mine şi a oftat. Apoi m-a bătut pe umăr dar nu mi-a zis nimic. După care s-a dus la mama şi a luat-o în braţe şi i-a şoptit: „Cred că .. a început să se maturizeze copilul nostru”, iar mama s-a uitat lung la el şi apoi a început să plângă. Nu ştiu de ce dar amândoi erau tare trişti şi, într-un fel, supăraţi. Iar eu nu am înţeles nimic din chestia asta. Aştept o scrisoare care nu mai vine...şi asta mă enervează la culme. Ce-i trebuie atâta să scrie trei rânduri........
.............În urmă cu trei veri a trebuit să-i urmez pe părinţii mei la Herculane. De obicei îmi petreceam vacanţele de vară în Moldova, la bunici sau în Banat la mătuşi, dar promisiunea că, dacă merg cu părinţii şi petrec cu ei două săptămâni la Herculane, voi primi laptop-ul dorit a fost ..deosebit de atractivă.
Am avut o vacanţă destul de ....OK..Părinţii au dorit să mă bucur de timpul petrecut cu ei fără să mă simt obligat sau constrâns deşi o promisiune este, într-un anumit fel, o constrângere. Ei bine, printre nenumăratele excursii făcute prin împrejurimi, pescuitul, zborul cu deltaplanul şi lecţiile de tenis, am cunoscut un personaj interesant. Pe Nucu. Nucu este de înălţimea mea, este mereu în blugi şi hanorac negru şi are capul acoperit de o caschetă enormă din doc plină de insigne de tot felul, aleargă destul de bine şi, trebuie să recunosc, se caţără pe munţi mult mai bine decât mine. Are un singur defect: este fată. Este adevărat că nu una obişnuită. Se bate mult şi destul de binişor, nu suportă să-i spui că-i fată, iar dacă vrei să-i faci vreun compliment – aşa cum m-a sfătuit tata – este bine să te gândeşti de două ori. Nu e ca personajul feminin din filmul Alias dar e ...OK. Se afla şi ea în excursie împreună cu părinţii şi sora ei mai mare şi, noi doi, am făcut cunoştinţă, abia după aproape o săptămână de şedere la hotel. Eu mă întorsesem de la tenis când, intrând în hotel, am văzut oarecare vânzoleală. Am tras cu urechea şi am aflat că o fată sărise la bătaie la un băiat şi că, culme, îl şi cotnogise. Pămpălău.. Adevărul l-am aflat mai târziu şi era banal: băiatul respectiv era vicecampion la şah şi fusese provocat de ceilalţi copii să joace cu Nucu. Şi Nucu îl „snopise” în cinci mutări. Iniţial tipului nu i-a venit să creadă, apoi a început să vocifereze că ea a făcut mutări sumplimentare, că se răzgândea prea des şi l-a ameţit...prostii. Măcar să fi fost bărbat, cu adevărat, şi să recunoască că a mâncat bătaie şi că doreşte o contrapartidă. Dacă s-a întâmplat, s-a întâmplat....Nu este nici o ruşine în a recunoaşte că a-i greşit – asta este de tata citire – şi există şi şanse destul de bune de a fi iertat.....Nucu nu a comentat dar şi-a luat avânt şi i-a dat un pumn direct în faţă. Scurt şi fără comentarii. După care i-a întors spatele şi a plecat. Vicecampionul nu a fost de acord cu „tratamentul” şi, după supriza iniţială, a sărit, pur şi simplu, s-o bată. Fără avertizare, fără să se gândească că, totuşi, este o fată...Ei bine, Nucu l-a simţit, cumva, în spatele ei şi a ripostat dur. Norocul a fost că scena a fost văzută de nişte adulţi şi aceştia au intervenit. Şi fetele din hol au sărit în ajutorul lui Nucu...Ce mai tura-vura, un tămbălău.... Lucrurile s-au calmt destul de repede dar Nucu a fost certată, foarte aspru, de către părinţii ei şi i s-a interzis să se mai joace cu ceilalţi copii din hotel. Eu am întâlnit-o, de fapt am făcut cunoştinţă cu ea când am luat lecţii de zbor, âmpreună cu tata, cu deltaplanul. Nucu s-a apropiat de noi, s-a prezentat simplu”Nucu” şi l-a rugat pe tata să o ajute şi pe ea să zboare. Tata nu a vrut iniţial dar Nucu a insistat şi ..şi pe urmă l-am rugat şi eu. Doream să văd cum se comportă ea – o fată – la zborul planorul. Tata a cedat în cele din urmă şi a zburat, împreună cu ea, cu deltaplanul. Trebuie să recunosc că Nucu a fost la .. înălţime. Şi atunci ne-am împrietenit. Mai ales că nu vorbea mult, ca celelalte fete, nu ceda uşor la provocări, nu se plângea de nimic şi pricepea teribil de repede ceea ce trebuia să priceapă . Nu mi-a venit să cred că era fată...era aşa de ....băieţoasă. Vremea a trecut uşor pentru mine din acel moment pentru îmi găsisem colegul perfect de vacanţă, adică colega perfectă de vacanţă.
A fost mai uşor şi mai frumos să am cu cine să vorbesc atunci când colindam munţii, când mi-am scrântit glezna la tenis, când jucam şah sau cărţi.. sau când am luat lecţii de box. Şi are un pumn greu, mamă, mamă...Nu a încălcat nici o regulă, nu a făcut nimic care să-mi aducă aminte că e fată, drept care nici nu am tratat-o diferit faţă de ceilalţi din gaşca care, încetul, cu încetul s-a mărit. Aşa, pe total, a fost o vacanţă reuşită.
Mi-a venit cam greu să plec şi, sincer, am regretat mult că a trebuit să ne despărţim. Ne simţeam bine cu toţii. Nucu ...singurul – singura de fapt - dintre noi care a refuzat să-şi dea adresa sau telefonul a fost Nucu. A ridicat sprânceana, apoi colţul gurii într-un rânjet batjocoritor şi, în cele din urmă, a şuierat: „V-aţi udat pantalonaşii, copilaşi ? Aduc batiste sau prosoape ?” Am început să vociferăm cu toţii dar ne-a redus la tăcere: „Cine mai scrie acum ? Nu toţi avem calculator sau e-mail, sau ce mama naibii al mijloc de comunicaţie există. Şi dacă avem, cine mai are chef să scrie scrisori.... Hm, scrisori ?!” Da, era cam ...o chestie de fete...Dar vorbind, mai târziu, cu tata, am ajuns la concluzia că nu aveam dreptate şi că, la urma urmei, era o provocare. Şi am provocat pe toţi din gaşcă să trimitem fiecare câte o scrisoare celorlalţi. Dar băieţii nu au fost de acord şi, după multe vociferări, am tras la sorţi cine cui trimite o scrisoare clasică. Cine nu respectă provocarea este un laş şi nu are voie să participe la reuniunile pe care am promis că le vom ţine, pe rând, în oraşele noastre de baştină. Mai ales că şi părinţii noştrii au fost de acord cu asta. Fain !!
Şi în urmă cu doar o lună am primit următoarea scrisoare.. Sunt confuz şi nu înţeleg nimic dar ...într-un mod teribil de ciudat, mi-a plăcut scrisoarea. Şi .... i-am trimis şi EU o scrisoare de răspuns. Şi ... scrisoarea care nu mai vine........
În sfârşit..... asta e scrisoarea pe care am primit-o de la Nucu:

„Umbra Umbrei Umbrii
Mă privesc în oglindă şi mă plictisesc. Mă plictisesc de moarte. Aprind lampa gândurilor privind cum, pe perete, aleargă caii visurilor. Ce frumos aleargă, ce frumoasă este umbra coamei aruncată-n vânt.
Chibzuiesc la flamura steagului de pe steaua nopţilor polare şi îmi boţesc, foarte neîngrijit, batista suspinelor. Trec călări husari împodobiţi de colorate cioburi de sticlă înviind mitul escadronului zburător.
Plutesc lăsând în urmă o fărâmă de fericire umbrei calului alb ca spuma ce aleargă lângă ei. Privesc colbul strivit cu copitele potcovite cu împliniri a cailor visului. Privesc şi, încetul cu încetul, mă plictisesc. Plictisită privesc în oglindă chipul de ceară a imaginii mele şi zâmbesc strâmb şi doresc să distrug imaginea falsă. Rotesc roata anului şi culeg o baladă selenară dăruind-o umbrei dincolo de moarte şi viaţă.

Nucu

P.S. Te provoc – Ai curaj, răspunde !!!”


Ei bine, .............. nu sunt laş.

Dă dacă …..

Răsfoind un caiet cu amintiri aşa cum unii dintre părinţii noştrii aveau prin anii 80, am găsit ceva interesant. Pe nişte foi îngălbenite de vreme, mătuşa mea a scris/ a copiat, probabil de prin alte cărţi, o altfel de versiune a celor zece porunci. Ştiţi, cele zece porunci .....cele care ne spun ce să facem şi, mai ales, ce să nu facem .....? Ei bine, cele porunci scrise/copiate de către mătuşa mea mi s-au părut deosebit de interesante, atractive şi consider că merită să le învăţăm. Iată cele zece prorunci:

1. „Să aştepţi oricât.”
2. „Să aştepţi orice. ”
3. „Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent”.
4. „Să nu numeri zilele”.
5. „Să nu uiţi că orice aşteptare este provizorie, chiar dacă durează toată viaţa”.
6. „Repetă-ţi că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim”.
7. „Nu pune în aceiaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este, uneori, o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur”.
8. „Dacă gândul ăsta te ajută nu ezita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic”.
9. „Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea nu te învinuieşte că eşti egoist”.
10. „Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă”.
După cum mai spus, interesante aforisme. Este adevărat că nu mă împac cu poruncile trei şi patru dar .... merge. Lectura asta mi-a dat idei. Nu termin şcoala şi nici liceul dar îmi fac şi eu un caiet cu amintiri şi sunt chiar curioasă ce vor scrie colegii mei. Sper doar să nu râdă de mine, de intenţia mea şi să mă ia în serios, cu adevărat. M-am gândit să pun, pe caiet, titlul următor: „Dă.....dacă”....!?!??! – Dar nu sunt sigur de semne de puctuaţie de după titlul.....?!?!?!?
Miriam

Un portmoneu plin de dorinţe

"Un portmoneu plin de dorinţe" este o proză scurtă ....
Materialul îl găsiţi aici!

Cino

Azi vă prezentăm Gia cu "Cino".

CINO

Nu pot să încep decât cu: "A fost odată.... A fost odată o fetiţă care a crescut şi s-a făcut femeie, iar femeia şi-a împlinit rostul, a trăit fericită până la adânci bătrâneţi...? Nuuu! Vreau să amestec viaţa cu povestea, dar nu se lasă. Viaţa nu-i de poveste. I-a purtat paşii spre meleaguri străine, departe....Şi-a dorit să-i vină prietenii, să vadă în ce loc minunat trăieşte. Prietenii au venit, dar nu s-au mirat atât de tare, pe cât ar fi vrut ea. Uitase, că noi, cei de aici, nu ne regăsim decât în viaţa în care ne-am născut. De ce scriu toate astea? Pentru că aseară, într-un moment de linişte, mi-am făcut inventarul. Se apropie sfârşitul anului şi...trag linie: ce am avut, cu ce am rămas şi ce nu voi mai avea. Bilanţul a fost că: am un dor în plus, o iubire lipsă, ... nu văd ce nu voi mai avea, cuvântul pluteşte într-o lacrimă mare. Nu, nu plâng. Îmi trec pragul ochilor Neputinţa în faţa vieţii, Durerea că sunt atât de neputincioasă şi Disperarea că sunt din ce în ce mai singură. O rază jucăuşă îmi prinde privirea umedă şi-o duce repede, repede, departe, la steaua care luminează altfel decât celelalte. Nu-mi amintesc s-o mai fi văzut. ... Un ultim gând: "eu am să plec… am să-mi fac alt rost pe ... Cino!?! Aşa mi-am botezat planeta pe care am să ajung. Tu trebuie să ştii, ca să poţi să mă găseşti. Este o planetă mov, în constelaţia Proxima Centauri. Nu are zi, nu are noapte, doar un amurg continuu. Aici este o casă, aşa cum sunt casele din Ardeal. Ai să vezi fumul ce se ridică din coş. În soba din teracotă albastră voi arde tot timpul pulbere de stele. Am să stau în balansoar, cu o păturică de nor pe genunchi, am să beau ploaie şi am să mănânc ... ce-mi găteşti tu".... Privirea înoată în lacul de lacrimi cât poate de repede. Ştie, acum, ce va să vadă! Uite-o, în pragul porţii înalte, Cino îmi zâmbeşte, aşa, din ochi, cum numai ea ştie. Dar, ce se întâmplă? Scrutând necunoscutul, privirea mi-a obosit şi s-a întors sfârşită în spatele pleoapelor care se strâng tare. Adorm. ,,A fost odată o fetiţă şi...o planetă mov”... Ce bine că visul e poveste. Pace. Dimineaţa am ridicat ochii spre cer şi am zâmbit. Ce bine-i să ştii că cineva, undeva, te aşteaptă azi, mâine ... când o fi!!!
Nu ştiu cât Decembrie, 2008

A M U R G

Soare,
Din Răsărit de soare,
Soare trist,
ca un Christ,
Soare – galben,
Soare – roşu,
Soare – mbolnăvit de drum
La o margine de noapte,
Soare – scrum,
Pari invins şi tu acum.

Filmul Twillight

Vă amintiţi muzica de pe genericul filmului Twillight? Ne-a plăcut deşi de formaţia care o cântă nu prea auzisem până la acel moment..Se numeşte PARAMORE şi solista grupului ne arăta, chiar în videoclipul formaţiei şi al melodiei „Decoded” (melodia de pe genericul filmului) , cât de mult îi place seria Amurg prin faptul că este filmată ţinând cartea în mână.



Solista Hayley Nichole Williams a impresionat-o, se pare, chiar şi pe autoarea cărţilor, Stephenie Meyer…
Pentru a nu rămâne „de căruţă”, vă propunem să citiţi şi să „digeraţi” versurile melodiei „Decoded” aşa cum, într-un mod ingenios şi deosebit de frumos, le-a scris un fan al acestui film/ grup/al acestei serii….
Sperăm să vă placă. Nouă ne-a plăcut…………………..

Omul de rând

Să cauţi toată viaţa o lumină
E soarta omului de rând.
Ei spun că sunt genii cei care
Văd la sfârşit un capăt de pământ.

Dar geniu este omul care
În fiecare nor şi ploaie
Vede răsărind un soare
Şi nu se întreabă de ce oare ?

A pune întrebări tot timpul
Se cheamă că e gest de geniu
Dar omul cel de rând nu are
Timpul de a pune doar o întrebare.

El e simplu, răbdător, tăcut,
Şi ştie adânc în sufletul lui brut
Că nu este zgomot mai mare
Decât un simplu urlet mut.

Comunitatea KPICI pe Twitter

Comunitatea KPICI pe Twitter

"Salut! Ce faci?"

Cred ca aceasta este cea mai comuna formula de intalnire intre doua persoane. Poate uneori chiar pentru a evita o discutie, spui, repede, in treacat "Buna! Ce faci?" si nu mai astepti raspunsul pentru ca nu ai timp sau, pur si simplu, chef.

Dar ce-ar fi daca, dis-de-dimineata, inainte de a face orice - si nu ne ganim aici la a deschide computerul - despre care se stie ca deseori downloadeaza toata noaptea cate ceva de pe net sau ca l-ai uitat deschis pentru ca ai adormit "antrenandu-te" la un joc in retea – poti sa spui lumii intregi “ce faci” ca sa nu mai auzi stupida si banala intrebare la tot pasul!

Mergi pe Twitter! http://twitter.com/ Logheaza-te si vom reusi sa stim toti despre toata lumea ce face…Sau, mai mult, daca e ceva interesant de stiut, “vorba” va circula mai rau decat telefonul fara fir…

Daca nu stii inca despre fenomenul Twitter, te invatam noi. Vom posta un mini manual, astfel cum il percepem noi dupa articolele de pe website.

Orice update de la tine e sensational de bun, ajuta-ne sa cream comunitatea “kpici!"

http://twitter.com/kPICI