Anotimpuri

Azi mi-a bătut în geam
O creangă veselă de primăvară.
Auzise ea, cumva, un zvon
Cum că iubirea durează doar o vară.

Sunt nebuni cei ce cred acest lucru,
Mi-a spus ea foarte serioasă,
Iubirea este o problemă total neînţeleasă,
Şi toate anotimpurile au căzut de-acord
Că trebuie discutat pe îndelete acest zvon.

Am vrut să plec dar o bătaie insistentă
M-a reîntors la geam, nedumerită.
Era o frunză galbenă de toamnă, cam ameţită,
Dar plină de bun simţ şi gentileţe.

Să nu crezi în zvonuri, mi-a şoptit grăbită,
Iubirile nu sunt toamne, iubirile nu sunt veri,
Iubirile sunt o iubire pentru tine,
Iubirea pentru tine e iubire de la tine.

Nu am înţeles prea bine cuvintele înfrigurate
Aşa sunt toamnele, fete cam grăbite,
Dar avea dreptate cu iubirea.
Nu pot fi iubiri, iubirea e doar una.

O, ce greşeşti, drăguţă !
Mi-a susurat gentil un fulg de iarnă.
Te credeam mai deşteaptă, mai abilă,
Iubirea e cu subînţeles,
O ştii prea bine !

Nu, nu ştiam, nu ştiu,
Nu cred că o să ştiu vreodată,
De e iubire sau iubiri
Mie mi-e tot una.
În tot ce face ştiu că trebuie să fie iubire
Şi în tot ce dăruim, iubire va să fie,
Iar pentru noi, la marele final,
Să ne gândim că de la El noi vom primi în dar,
Numai Iubire.

Plângea ploaia cu lacrimi grele afară şi mie nu-mi pasă de ea. Stau la gura sobei şi ascult cum bunica îmi deapănă o poveste de demult. Ploaia loveşte cu putere geamul, urlă de durere .........., iar focul râde de strădaniile ei.
„A fost odată ca niciodată” începe povestea .........ploaia continuă să se zbuciume şi eu ascult ...............
.............. „de n-ar fi nu s-ar povesti” ........
Arunc şi sădesc notele somnului şi armonia nopţii, apoi culeg roadele de peste zi.
„Era odată ...”, a fost şi nu mai trăieşte. Dar ea există. Cine? Povestea ascultată la gura sobei. Adorm cu chipurile dragi în minte şi râd de ploaia nebună de afară.
Plânge ploaia şi loveşte geamul casei mele.
Vrea să-şi verse o parte din tristeţe în sufletul meu.
Tăcută, casa mă fereşte de tristeţea tomnală.
Adorm cu gândul la ploaia ce
plânge cu lacrimi grele şi la zâmbetul
cald al bunicuţei ce stă la gura sobei.

Pietrele templului

Primul pătrat aflat sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub ……………
Mergem prin deşert şi am început să credem că nisipul ce se ridică în lungi vrejuri râde de noi. Suntem de mult plecaţi de acasă, ne este dor de cei de acasă, vrem să ajungem mai repede la o oază şi nu ajungem. Cred că n-o să ajungem niciodată. Eu şi tovarăşii mei ne torturăm ochii doar, doar de-om găsi vreo oază.
Mă numesc Ti-An Aviv şi sunt francez. Colegii mei sunt francezi, englezi, germani. Suntem europeni şi nu cunoaştem nici unul limba deşertului. N-o cunosc nici eu deşi am avut prilejul s-o învăţ. S-o învăţ în deşerturile Australiei. Mi-este sete dar n-o spun nimănui. Îmi amintesc tot ce am făcut înainte şi după plecarea în expediţie.
Îmi amintesc ca într-o lungă agonie.
Eram la o serbare câmpenească. Mă distram uitându-mă cum moş Griott încerca să danseze. Moş Griott are aproape optzeci de ani. Partenera sa era frumoasa Juliette. Frumoasă şi sprintenă. La un moment dat, de mine s-a apropiat prietenul meu Charles Verne.
- Aviv, hai să-ţi dau o veste senzaţională!
- Spune mai repede Charles, nu vreau să pierd dansul următor. Juliette a acceptat să-i fiu partener. Ce fericire pe mine!
- Cred şi eu....
- Ei lasă, invidiosule, spune mai repede altfel ai să-mi spui senzaţionala ta veste abia la sfârşitul serbării, adică peste două săptămâni.
- Ascultă, ştii că neamţul are de gând să facă o expediţie.
- A, da, Schumacher, tânărul şi vestitul explorator al Germaniei.
- Da. Şi în interviul pe care l-a acordat ieri a declarat .... ce crezi? Că vrea să vii şi tu dacă poţi. Cică i-ar face o mare plăcere.
- Eee, Schumacher, ştii ............Într-adevăr este o surpriză. Tocmai eu, alesul? Adică, de ce nu? În fond, tu, Charles, îmi ştii meritele .................
- Lasă, nu mai fi lăudăros ....Ei, norocosule, nu te mai duci să dansezi cu Juliette ....Se tot uită la tine..
Dar nu m-am mai dus la Juliette. Am lăsat-o uimită şi am plecat la Schumacher. L-am găsit într-o stare îngrozitoare. Era bolnav rău de tot. Cu toate acestea încerca să ascundă acest lucru făcând pe voiosul.
- Tu, ...hm, hm, hm.......tinere......Eu ...., dar nu mai putea continua.
Tuşea continuu. Deşi nu sunt superstiţios i-am spus lui Charles care venise cu mine:
- Charles, Schumacher nu o să meargă cu noi.
- Eşti nebun, Aviv.
Cu toate acestea am avut dreptate. Schumacher a fost internat în spital, a doua zi, într-o stare mai mult decât gravă. Ne-a încredinţat, mie şi lui Charles, conducerea expediţiei. Entuziasmaţi amândoi, am început să alcătuim lista cu membrii expediţiei şi cu necesarul trebuincios ei.
Eram, în total, douăzeci şi nouă. Eram francezi, englezi, germani. În ziua a douăzeci şi noua a lunii a noua am pornit la drum. Am trecut prin Nantes, apoi pe la Calais, de acolo am luat vaporul care ne-a dus pe continentul african. Din port priveam uşor uimiţi tărâmul însorit unde se găsea un deşert enigmatic „Cimitirul faraonilor”, un alt cimitir decât cel cunoscut astăzi. În ziua a noua a lunii a zecea am ajuns la marginea deşertului. Marginea deşertului era marcată de un fir argintiu, strălucitor. Eram entuziasmaţi. Găsisem, confirmasem că deşertul există. De acum încolo era necunoscutul. La marginea lui am găsit un bătrân. Semăna cu un călugăr capucin. Aceeaşi resemnare pe faţa lui, aceeaşi evlavie.
- Domnule, l-a strigat Charles, nu ştii, aici este deşertul Faraonilor?
Bătrânul a clătinat din cap. L-am strigat şi eu.
- Domnule, vă rugăm să ne spuneţi, aici este deşertul Faraonilor?
Călugărul mă privi lung.
- Cine sunteţi?
- Oameni buni!
- Oameni cutezători!
- Oameni care vrem să ştim necunoscutul!, au răsunat strigăte din expediţie.
- Dumneata cine eşti? s-a întors spre mine călugărul.
- Mă numesc Ti-An Aviv şi el este Charles Verne, prietenul meu. Ceilalţi sunt oamenii mei. Suntem o expediţie ştiinţifică, am dat eu explicaţii suplimentare.
- Acesta este deşertul căutat de voi!
- Sub primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub ........a început bătrânul să bolborosească.
- Ce se află, bătrâne?
- Ce? Ce?
- Bătrâne, ce se află sub pătrate, bătrâne?
- Ce veţi căuta voi..
Şi a căzut din nou în muţenie. Acum ştim ce căutăm. O oază. Apă. Apă limpede.
Merem. Mergem înainte.
Vedem o făntână. A câta oare?
Ştiu deja.
Pe ea stă scris:
„Primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub ......”. Nu mai are rost să citesc mai departe. Pornim. Merem mult timp.
O făntână. Din nou acelaşi scris.
Mergem. Zărim, în sfârşit, mult căutatele piramide. Cu soarele deşertului în suflet intrăm în prima.
Seamănă exact cu o biserică. În loc de coridoare găsim o simplă uşă şi dincolo de ea mii şi mii de sarcofage. Şi pe fiecare scrie:
„Primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub ..........”. Ştiu deja textul.
- Să mergem înapoi.
- Stai, ce faci, Aviv?
- Plec.
- Stai. Domnule Ti-An Aviv, spune-ne şi nouă, de ce pleci?
Mă întreabă oamenii unde plec. Gândesc.
- Acasă.
- Dar noi?
- Puteţi veni cu mine.
- De ce plecaţi?
- Aici nu veţi găsi nimic. Totu-i miraj.
Tac şi mă urmează.
Pornim. Mergem. Mergem mult timp. Soarele nu mai apune.
Deodată, în faţa noastră, apare un drum pietruit. Pe pietre este scris ceva cu litere mărunte. Nu ştiu ce scrie.
„Primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub ..............”.
Pornim. Nu ştiu unde duce drumul.
La ieşirea din deşert...
Până atunci soarele nu va apune...
Când vom ajunge la ultimul pătrat, soarele va apune, noi vom găsi pe călugărul Schumacher, o altă lume, alţi ani şi ce ne trebuie, apa ce ne lipeşte. Până atunci, eu, Ti-An Aviv, Charles Verne şi toţi tovarăşii mei, citim drumul în timp ce rememorăm tot ce am făcut:
„Primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub .......”
Mergem prin deşert şi am început să credem.......
„Primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub.............” Unde este, oare, ultimul pătrat?
Mergem.


Casandra
27.03.1984

Nota „LA”

Dă-mi tonul gamei cuvintelor: do, re, mi .....Ce frumos sună! Eu scriu şi şterg. Şterg cuvinte de pe alba foaie de hârtie pentru că totul sună fals.Cine? Ce? Totul? NU, doar nota LA!
Nota LA? Ce întrebare! Stupidă sau ............?
Plouă cu întrebări şi eu mă simt sugrumată de falsitatea notei. Corectează! Lasă-mă gândule în pace! Nu ştii să ............ gândeşti.
Nota „LA” lansează în aer mii de game false. Totul este retezat. Retezat de la rădăcina visului. Şterg, rup, arunc. Iară şterg, rup, arunc. Iară şterg, rup, arunc, iară şterg, rup, arunc ....
Îmi simt sufletul gol.
Iată greşeala! Am scris-o pe rândul împlinirilor când ea este doar o amintire.
O amintire rece, gravă, cruntă. Vine timpul „pierdut”. Mi-o cere. Să i-o dau, să nu i-o dau?
Nu, dute-n pace, timp pierdut.
Am nevoie de el. Doar de el? De tot ce-a fost şi este şi va fi. Cântăm în cor gama cuvintelor...
Do, re, mi, fa, sol, la si, so ..................

„I WAIT YOU TO KISS ME”

Secvenţa numărul 1.
Băiatul privea admirativ clădirea înaltă, cei doi paznici care erau postaţi de o parte şi de alta a porţii. Totu-i părea de vis, mai ales imaginea pe care şi-o compusese după vorbele acelui bătrân elegant, îl făcea să se simtă în al nouălea cer. Cu ce ochi va fi privit când va sosi la Claire a lui!

Secvenţa numărul 2.
- Atenţie la mine! Aşa! Dumneavoastră trebuie să fiţi elita noastră. Fac o paranteză, un diamant trebuie să fie şlefuit mult timp până a ajunge perfect. Deci ............

Secvenţa numărul 3.
Dear Claire,
Îţi trimit, de la distanţă, sărutul meu şi iubirea veşnică pe care ţi-o port! M-am gândit mereu la tine, iar acum mă bucur nespus că pot să-ţi spun că voi veni în curând la tine şi-o voi întreba pe mătusă ta ce deosebiri va mai găsi între noi.
Abia aştept să te aud cum îmi spui „te-am aşteptat atât să mă săruţi...”
Al tău veşnic,
Mike
P.S. Îţi place scrisoarea mea? Este exact ca a unui gentleman.
Al tău veşnic,
Acelaşi.

Secvenţa numărul 4.
Mike privi bucuros plicul de hârtie ce-l primise de la Claire. Mesajul era scurt dar plin de făgăduieli:
„I wait you to kiss me”.

Secvenţa numărul 5.
Lumină. Întuneric. Uneori, pentru unii întuneric şi linişte, pentru alţii lumină, întuneric, zgomot. Şi peste tot frică. FRICA.
Mi-este frică. Mi-e frică .....frică ..................frică.....................
Pauză între secvenţe sau final sau avertisment scurt şi concis.
Mike nu avea s-o mai vadă, vreodată, pe Claire şi nici Claire pe Mike.

Punctul 1: Iubirea este veşnică.
Particular: Iubirea lui Mike pentru Claire şi invers.
Punctul 2: Punct comun din punct de vedere al fostei existente mătuşi: erau doi pumni de cenuşă pe acelaşi pământ.
Punctul 3: Alcătuit pe baza caracterizărilor făcute de psihologi celor doi tineri: se vor considera fericiţi împreună pe pământ ca cenuşă şi în cer ca îngeri.
Punctul 4: Raport către un viitor şi posibil Înalt Comandant:
„Experienţa a reuşit”.

Punctul meu de vedere: Pământul nu era decât o cenuşă îngheţată de atâta nepăsare şi plină de cenuşa oamenilor nevinovaţi înălţători prin sentimentele şi firea lor şi oameni vinovaţi care nu au plătit nimic cu dispariţia lor rapidă şi tăcută

TIMPUL

La cea dintâi Conferinţă A Oamenilor Care Conduc Lumea s-au discutat Probleme Care Nu Suferă Amânare. Printre Ele există şi o problemă simplă: să se schimbe ceasurile.

Au zis.

Să fie ceasul rotund cât o minge pentru că ora este rotundă.

Au zis.

Acele ceasurilor să fie bombate, cu capătul ascuţit.

Au zis.

Ceasurile sunt necesare. Ele marchează ore importante. Să fie făcute, deci, din oţel.
La cea de-a doua Conferinţă A Oamenilor Care Conduc Lumea s-au discutat Probleme Care Nu Suferă Amânare. Printre Ele există şi o problemă simplă: să se schimbe ceasurile.

Au zis.

Să fie ceasul oval cât o farfurie ovală pentru că ora este ovală.

Au zis.

Acele ceasurilor să fie măricele, cu capete late.

Au zis.

Ceasurile sunt necesare. Ele marchează, uneori, ore importante. Să fie făcute, deci, din aluminiu.
La cea de a treia Conferinţă A Oamenilor Care Conduc Lumea s-au discutat Probleme Care Nu Suferă Amânare. Printre Ele există şi o problemă simplă: să se schimbe ceasurile.

Au zis.

Să fie ceasul dreptunghic, mai mic decât o măslină pentru că ora este uleioasă, se scurge.

Au zis.

Acele ceasurilor să fie foarte, foarte late , aproape cât jumătate din ceas.

Au zis.

Ceasurile sunt necesare, totuşi. Ele sunt unica moştenire de la strămoşi şi trecut. Să fie făcute din cristale fine, uşoare.

La cea de a patra Conferinţă A Oamenilor Care Conduc Lumea, care a avut loc printre bunkăre, printre tranşee şi adăposturi s-au discutat Probleme Care Nu Suferă Amânare. Printre Ele există şi o problemă simplă: să se schimbe ceasurile.

N-au zis.

Să fie ceasurile cum vor oamenii, pentru că ora este aşa cum o văd ei.

N-au zis.

Acele ceasurilor să fie cum vor oamenii. Ele măsoară mereu acelaşi interval de timp: 24 de ore; 1 oră – 60 de minute; 1 minut – 60 de secunde.

N-au zis.

Ceasurile sunt necesare. Ele sunt timpul metamorfozat. Să fie făcute din gândul oamenilor, cel mai rezistent lucru din lume. Ceasul este o brioletă a timpului.

N-au mai avut când. N-au mai avut timp.

Timpul se răzbunase.

Sfatul

Eşti imposibilă !
Mi-a ţârâit ieri un greiere mic.
M-am săturat de atâta tristeţe
Nu poţi zâmbi şi tu un pic ?

Aş, e melancolică !
L-a temperat o molie grasă
Nu vezi cum luna când răsare
Îi aşterne in priviri solid argint ?

De ce ar fi aşa ?
S-a întrebat retoric o buburuză
Nu vede oare cum toate o iubesc
Şi nu sunt orele clipe de iubire pentru ea ?

Oftează, oftează-ntruna,
A mormăit o frunză somnoroasă
Priveşte la cer zi şi noapte,
Aşteptând iubirea să apară în drum de nori.

Au clătinat din cap cu toţii,
Am clătinat şi eu
Înţeleptul sfat din miez de noapte
N-a spus însă ce pot face ca dorul din inimă să-l să spulber
În stele mici, pe nesfârşitul cer.