Pietrele templului

Primul pătrat aflat sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub ……………
Mergem prin deşert şi am început să credem că nisipul ce se ridică în lungi vrejuri râde de noi. Suntem de mult plecaţi de acasă, ne este dor de cei de acasă, vrem să ajungem mai repede la o oază şi nu ajungem. Cred că n-o să ajungem niciodată. Eu şi tovarăşii mei ne torturăm ochii doar, doar de-om găsi vreo oază.
Mă numesc Ti-An Aviv şi sunt francez. Colegii mei sunt francezi, englezi, germani. Suntem europeni şi nu cunoaştem nici unul limba deşertului. N-o cunosc nici eu deşi am avut prilejul s-o învăţ. S-o învăţ în deşerturile Australiei. Mi-este sete dar n-o spun nimănui. Îmi amintesc tot ce am făcut înainte şi după plecarea în expediţie.
Îmi amintesc ca într-o lungă agonie.
Eram la o serbare câmpenească. Mă distram uitându-mă cum moş Griott încerca să danseze. Moş Griott are aproape optzeci de ani. Partenera sa era frumoasa Juliette. Frumoasă şi sprintenă. La un moment dat, de mine s-a apropiat prietenul meu Charles Verne.
- Aviv, hai să-ţi dau o veste senzaţională!
- Spune mai repede Charles, nu vreau să pierd dansul următor. Juliette a acceptat să-i fiu partener. Ce fericire pe mine!
- Cred şi eu....
- Ei lasă, invidiosule, spune mai repede altfel ai să-mi spui senzaţionala ta veste abia la sfârşitul serbării, adică peste două săptămâni.
- Ascultă, ştii că neamţul are de gând să facă o expediţie.
- A, da, Schumacher, tânărul şi vestitul explorator al Germaniei.
- Da. Şi în interviul pe care l-a acordat ieri a declarat .... ce crezi? Că vrea să vii şi tu dacă poţi. Cică i-ar face o mare plăcere.
- Eee, Schumacher, ştii ............Într-adevăr este o surpriză. Tocmai eu, alesul? Adică, de ce nu? În fond, tu, Charles, îmi ştii meritele .................
- Lasă, nu mai fi lăudăros ....Ei, norocosule, nu te mai duci să dansezi cu Juliette ....Se tot uită la tine..
Dar nu m-am mai dus la Juliette. Am lăsat-o uimită şi am plecat la Schumacher. L-am găsit într-o stare îngrozitoare. Era bolnav rău de tot. Cu toate acestea încerca să ascundă acest lucru făcând pe voiosul.
- Tu, ...hm, hm, hm.......tinere......Eu ...., dar nu mai putea continua.
Tuşea continuu. Deşi nu sunt superstiţios i-am spus lui Charles care venise cu mine:
- Charles, Schumacher nu o să meargă cu noi.
- Eşti nebun, Aviv.
Cu toate acestea am avut dreptate. Schumacher a fost internat în spital, a doua zi, într-o stare mai mult decât gravă. Ne-a încredinţat, mie şi lui Charles, conducerea expediţiei. Entuziasmaţi amândoi, am început să alcătuim lista cu membrii expediţiei şi cu necesarul trebuincios ei.
Eram, în total, douăzeci şi nouă. Eram francezi, englezi, germani. În ziua a douăzeci şi noua a lunii a noua am pornit la drum. Am trecut prin Nantes, apoi pe la Calais, de acolo am luat vaporul care ne-a dus pe continentul african. Din port priveam uşor uimiţi tărâmul însorit unde se găsea un deşert enigmatic „Cimitirul faraonilor”, un alt cimitir decât cel cunoscut astăzi. În ziua a noua a lunii a zecea am ajuns la marginea deşertului. Marginea deşertului era marcată de un fir argintiu, strălucitor. Eram entuziasmaţi. Găsisem, confirmasem că deşertul există. De acum încolo era necunoscutul. La marginea lui am găsit un bătrân. Semăna cu un călugăr capucin. Aceeaşi resemnare pe faţa lui, aceeaşi evlavie.
- Domnule, l-a strigat Charles, nu ştii, aici este deşertul Faraonilor?
Bătrânul a clătinat din cap. L-am strigat şi eu.
- Domnule, vă rugăm să ne spuneţi, aici este deşertul Faraonilor?
Călugărul mă privi lung.
- Cine sunteţi?
- Oameni buni!
- Oameni cutezători!
- Oameni care vrem să ştim necunoscutul!, au răsunat strigăte din expediţie.
- Dumneata cine eşti? s-a întors spre mine călugărul.
- Mă numesc Ti-An Aviv şi el este Charles Verne, prietenul meu. Ceilalţi sunt oamenii mei. Suntem o expediţie ştiinţifică, am dat eu explicaţii suplimentare.
- Acesta este deşertul căutat de voi!
- Sub primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub ........a început bătrânul să bolborosească.
- Ce se află, bătrâne?
- Ce? Ce?
- Bătrâne, ce se află sub pătrate, bătrâne?
- Ce veţi căuta voi..
Şi a căzut din nou în muţenie. Acum ştim ce căutăm. O oază. Apă. Apă limpede.
Merem. Mergem înainte.
Vedem o făntână. A câta oare?
Ştiu deja.
Pe ea stă scris:
„Primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub ......”. Nu mai are rost să citesc mai departe. Pornim. Merem mult timp.
O făntână. Din nou acelaşi scris.
Mergem. Zărim, în sfârşit, mult căutatele piramide. Cu soarele deşertului în suflet intrăm în prima.
Seamănă exact cu o biserică. În loc de coridoare găsim o simplă uşă şi dincolo de ea mii şi mii de sarcofage. Şi pe fiecare scrie:
„Primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub ..........”. Ştiu deja textul.
- Să mergem înapoi.
- Stai, ce faci, Aviv?
- Plec.
- Stai. Domnule Ti-An Aviv, spune-ne şi nouă, de ce pleci?
Mă întreabă oamenii unde plec. Gândesc.
- Acasă.
- Dar noi?
- Puteţi veni cu mine.
- De ce plecaţi?
- Aici nu veţi găsi nimic. Totu-i miraj.
Tac şi mă urmează.
Pornim. Mergem. Mergem mult timp. Soarele nu mai apune.
Deodată, în faţa noastră, apare un drum pietruit. Pe pietre este scris ceva cu litere mărunte. Nu ştiu ce scrie.
„Primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub ..............”.
Pornim. Nu ştiu unde duce drumul.
La ieşirea din deşert...
Până atunci soarele nu va apune...
Când vom ajunge la ultimul pătrat, soarele va apune, noi vom găsi pe călugărul Schumacher, o altă lume, alţi ani şi ce ne trebuie, apa ce ne lipeşte. Până atunci, eu, Ti-An Aviv, Charles Verne şi toţi tovarăşii mei, citim drumul în timp ce rememorăm tot ce am făcut:
„Primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub .......”
Mergem prin deşert şi am început să credem.......
„Primul pătrat de sub al doilea pătrat, de sub al treilea pătrat, de sub.............” Unde este, oare, ultimul pătrat?
Mergem.


Casandra
27.03.1984