Plângea ploaia cu lacrimi grele

Plângea ploaia cu lacrimi grele afară şi mie nu-mi pasă de ea. Stau la gura sobei şi ascult cum bunica îmi deapănă o poveste de demult. Ploaia loveşte cu putere geamul, urlă de durere .........., iar focul râde de strădaniile ei.
„A fost odată ca niciodată” începe povestea .........ploaia continuă să se zbuciume şi eu ascult ...............
.............. „de n-ar fi nu s-ar povesti” ........
Arunc şi sădesc notele somnului şi armonia nopţii, apoi culeg roadele de peste zi.
„Era odată ...”, a fost şi nu mai trăieşte. Dar ea există. Cine? Povestea ascultată la gura sobei. Adorm cu chipurile dragi în minte şi râd de ploaia nebună de afară.
Plânge ploaia şi loveşte geamul casei mele.
Vrea să-şi verse o parte din tristeţe în sufletul meu.
Tăcută, casa mă fereşte de tristeţea tomnală.
Adorm cu gândul la ploaia ce
plânge cu lacrimi grele şi la zâmbetul
cald al bunicuţei ce stă la gura sobei.