Scrisori

Mulţi dintre noi am uitat cum este să primeşti o scrisoare, fie ea de la verişoara de la Arad, mătuşa de la Galaţi sau fie ea de la prietenii risipiţi pe tot cuprinsul ţării. Şi nu numai. Am uitat, cred, nerăbdarea de a căuta în cutia de scrisori, sentimetul acela ciudat, în acelaşi timp rău şi bun,de a avea sufletul la gură, de a ne palpita inima până la senzaţia de la cădea jos mototol, de ameţeală...Am uitat, probabil, şi supărarea, ciuda, furia de a nu găsi nimic din ceea ce aşteptam în cutia de scrisori...Dumnezeule, ştiu că acum aşteptăm veşti pe e-mail, pe sms, ....pe alte mijloace moderne de comunicaţie...Şi cine se mai îngrijeşte de cutia de scrisori ? Când poşta îţi rătăceşte corespondenţa, când, în anumite sate, coune sau alte văgăune, nici nu există poştaş, ce faci ?
Tata mi-a spus că sunt un „naiv romantic incurabil”. Aşa cam ca Eminescu... Aiurea, nu cred o iotă, dar s-ar putea. Tata nu prea se înşeală. Dar de ce sunt aşa? Din cauza celor spuse mai sus. Când l-am întrebat chestiile cu scrisorile, s-a uitat lung la mine şi a oftat. Apoi m-a bătut pe umăr dar nu mi-a zis nimic. După care s-a dus la mama şi a luat-o în braţe şi i-a şoptit: „Cred că .. a început să se maturizeze copilul nostru”, iar mama s-a uitat lung la el şi apoi a început să plângă. Nu ştiu de ce dar amândoi erau tare trişti şi, într-un fel, supăraţi. Iar eu nu am înţeles nimic din chestia asta. Aştept o scrisoare care nu mai vine...şi asta mă enervează la culme. Ce-i trebuie atâta să scrie trei rânduri........
.............În urmă cu trei veri a trebuit să-i urmez pe părinţii mei la Herculane. De obicei îmi petreceam vacanţele de vară în Moldova, la bunici sau în Banat la mătuşi, dar promisiunea că, dacă merg cu părinţii şi petrec cu ei două săptămâni la Herculane, voi primi laptop-ul dorit a fost ..deosebit de atractivă.
Am avut o vacanţă destul de ....OK..Părinţii au dorit să mă bucur de timpul petrecut cu ei fără să mă simt obligat sau constrâns deşi o promisiune este, într-un anumit fel, o constrângere. Ei bine, printre nenumăratele excursii făcute prin împrejurimi, pescuitul, zborul cu deltaplanul şi lecţiile de tenis, am cunoscut un personaj interesant. Pe Nucu. Nucu este de înălţimea mea, este mereu în blugi şi hanorac negru şi are capul acoperit de o caschetă enormă din doc plină de insigne de tot felul, aleargă destul de bine şi, trebuie să recunosc, se caţără pe munţi mult mai bine decât mine. Are un singur defect: este fată. Este adevărat că nu una obişnuită. Se bate mult şi destul de binişor, nu suportă să-i spui că-i fată, iar dacă vrei să-i faci vreun compliment – aşa cum m-a sfătuit tata – este bine să te gândeşti de două ori. Nu e ca personajul feminin din filmul Alias dar e ...OK. Se afla şi ea în excursie împreună cu părinţii şi sora ei mai mare şi, noi doi, am făcut cunoştinţă, abia după aproape o săptămână de şedere la hotel. Eu mă întorsesem de la tenis când, intrând în hotel, am văzut oarecare vânzoleală. Am tras cu urechea şi am aflat că o fată sărise la bătaie la un băiat şi că, culme, îl şi cotnogise. Pămpălău.. Adevărul l-am aflat mai târziu şi era banal: băiatul respectiv era vicecampion la şah şi fusese provocat de ceilalţi copii să joace cu Nucu. Şi Nucu îl „snopise” în cinci mutări. Iniţial tipului nu i-a venit să creadă, apoi a început să vocifereze că ea a făcut mutări sumplimentare, că se răzgândea prea des şi l-a ameţit...prostii. Măcar să fi fost bărbat, cu adevărat, şi să recunoască că a mâncat bătaie şi că doreşte o contrapartidă. Dacă s-a întâmplat, s-a întâmplat....Nu este nici o ruşine în a recunoaşte că a-i greşit – asta este de tata citire – şi există şi şanse destul de bune de a fi iertat.....Nucu nu a comentat dar şi-a luat avânt şi i-a dat un pumn direct în faţă. Scurt şi fără comentarii. După care i-a întors spatele şi a plecat. Vicecampionul nu a fost de acord cu „tratamentul” şi, după supriza iniţială, a sărit, pur şi simplu, s-o bată. Fără avertizare, fără să se gândească că, totuşi, este o fată...Ei bine, Nucu l-a simţit, cumva, în spatele ei şi a ripostat dur. Norocul a fost că scena a fost văzută de nişte adulţi şi aceştia au intervenit. Şi fetele din hol au sărit în ajutorul lui Nucu...Ce mai tura-vura, un tămbălău.... Lucrurile s-au calmt destul de repede dar Nucu a fost certată, foarte aspru, de către părinţii ei şi i s-a interzis să se mai joace cu ceilalţi copii din hotel. Eu am întâlnit-o, de fapt am făcut cunoştinţă cu ea când am luat lecţii de zbor, âmpreună cu tata, cu deltaplanul. Nucu s-a apropiat de noi, s-a prezentat simplu”Nucu” şi l-a rugat pe tata să o ajute şi pe ea să zboare. Tata nu a vrut iniţial dar Nucu a insistat şi ..şi pe urmă l-am rugat şi eu. Doream să văd cum se comportă ea – o fată – la zborul planorul. Tata a cedat în cele din urmă şi a zburat, împreună cu ea, cu deltaplanul. Trebuie să recunosc că Nucu a fost la .. înălţime. Şi atunci ne-am împrietenit. Mai ales că nu vorbea mult, ca celelalte fete, nu ceda uşor la provocări, nu se plângea de nimic şi pricepea teribil de repede ceea ce trebuia să priceapă . Nu mi-a venit să cred că era fată...era aşa de ....băieţoasă. Vremea a trecut uşor pentru mine din acel moment pentru îmi găsisem colegul perfect de vacanţă, adică colega perfectă de vacanţă.
A fost mai uşor şi mai frumos să am cu cine să vorbesc atunci când colindam munţii, când mi-am scrântit glezna la tenis, când jucam şah sau cărţi.. sau când am luat lecţii de box. Şi are un pumn greu, mamă, mamă...Nu a încălcat nici o regulă, nu a făcut nimic care să-mi aducă aminte că e fată, drept care nici nu am tratat-o diferit faţă de ceilalţi din gaşca care, încetul, cu încetul s-a mărit. Aşa, pe total, a fost o vacanţă reuşită.
Mi-a venit cam greu să plec şi, sincer, am regretat mult că a trebuit să ne despărţim. Ne simţeam bine cu toţii. Nucu ...singurul – singura de fapt - dintre noi care a refuzat să-şi dea adresa sau telefonul a fost Nucu. A ridicat sprânceana, apoi colţul gurii într-un rânjet batjocoritor şi, în cele din urmă, a şuierat: „V-aţi udat pantalonaşii, copilaşi ? Aduc batiste sau prosoape ?” Am început să vociferăm cu toţii dar ne-a redus la tăcere: „Cine mai scrie acum ? Nu toţi avem calculator sau e-mail, sau ce mama naibii al mijloc de comunicaţie există. Şi dacă avem, cine mai are chef să scrie scrisori.... Hm, scrisori ?!” Da, era cam ...o chestie de fete...Dar vorbind, mai târziu, cu tata, am ajuns la concluzia că nu aveam dreptate şi că, la urma urmei, era o provocare. Şi am provocat pe toţi din gaşcă să trimitem fiecare câte o scrisoare celorlalţi. Dar băieţii nu au fost de acord şi, după multe vociferări, am tras la sorţi cine cui trimite o scrisoare clasică. Cine nu respectă provocarea este un laş şi nu are voie să participe la reuniunile pe care am promis că le vom ţine, pe rând, în oraşele noastre de baştină. Mai ales că şi părinţii noştrii au fost de acord cu asta. Fain !!
Şi în urmă cu doar o lună am primit următoarea scrisoare.. Sunt confuz şi nu înţeleg nimic dar ...într-un mod teribil de ciudat, mi-a plăcut scrisoarea. Şi .... i-am trimis şi EU o scrisoare de răspuns. Şi ... scrisoarea care nu mai vine........
În sfârşit..... asta e scrisoarea pe care am primit-o de la Nucu:

„Umbra Umbrei Umbrii
Mă privesc în oglindă şi mă plictisesc. Mă plictisesc de moarte. Aprind lampa gândurilor privind cum, pe perete, aleargă caii visurilor. Ce frumos aleargă, ce frumoasă este umbra coamei aruncată-n vânt.
Chibzuiesc la flamura steagului de pe steaua nopţilor polare şi îmi boţesc, foarte neîngrijit, batista suspinelor. Trec călări husari împodobiţi de colorate cioburi de sticlă înviind mitul escadronului zburător.
Plutesc lăsând în urmă o fărâmă de fericire umbrei calului alb ca spuma ce aleargă lângă ei. Privesc colbul strivit cu copitele potcovite cu împliniri a cailor visului. Privesc şi, încetul cu încetul, mă plictisesc. Plictisită privesc în oglindă chipul de ceară a imaginii mele şi zâmbesc strâmb şi doresc să distrug imaginea falsă. Rotesc roata anului şi culeg o baladă selenară dăruind-o umbrei dincolo de moarte şi viaţă.

Nucu

P.S. Te provoc – Ai curaj, răspunde !!!”


Ei bine, .............. nu sunt laş.